A avea conștiința naufragiului pe care îl reprezintă propria viață e semn că ai început s-o înțelegi cu adevărat. Că înțelegerea vine tîrziu, cel mai adesea în pragul bătrîneții, nu are darul de a micșora cruzimea gîndului că, de la un cap la altul, soarta ți s-a mișcat într-o derivă constantă. E chiar situația în care ajunge Tudor Florea, personajul principal al romanului Omul din ferestre: la senectute își dă seama că întreaga biografie, care nu a fost decît un șir lung de dezamăgiri, nu are nici un sens consolator, cu atît mai puțin unul transcendent.
Ins cu precădere rațional, fără umori fierbinți care să-l predispună spre trăiri mistice, Tudor Florea e întruchiparea omului obișnuit pe care mediocritatea împrejurărilor îl condamnă la un trai meschin. Tocmai de aceea, cînd în final își face bilanțul anilor, nu găsește nici un motiv de mulțumire. O victimă modestă a sorții prozaice, cam așa poate fi definit lapidar personajul nostru. Și fiindcă nu excelează în nimic, nici măcar defecte majore nu are. E plat în toate, ca o linie dreaptă mergînd către nicăieri. Și totuși, onest, inteligent și dornic de a răzbate, sfîrșește prin a se declara neîmplinit. Cazul lui, statistic vorbind, e pînă într-atît de răspîndit că două treimi din populația României se poate regăsi în el.
Serbezimea ființei i se oglindește pretutindeni: într-o copilărie nefericită (e persecutat de taică-său, care nu-l slăbește din „mormoloc“, „aschimodie“ sau „limbric“), într-o studenție mediocră (facultatea de Politehnică nu-i surîde, iar după un bairam nocturn în cursul căruia colegii rostesc măscări la adresa regimului comunist, ajunge la sediul Securității, unde e silit să semneze un angajament), într-o căsnicie mizerabilă (soția Paulina e o mediocră certăreață). Tudor Florea nu-și află limanul niciunde. La muncă e sufocat de ingratitudinea subalternilor (cînd, după 1989, ajunge director al unei întreprinderi private, își dă demisia pentru că nu rabdă compromisuri, apoi intră în învățămînt, unde postura de profesor nu-l împlinește defel). Singura femeie pe care o iubește, Sirina, îl părăsește în studenție spre a pleca din țară, iar singurul coleg alături de care simte binecuvîntarea prieteniei moare de timpuriu de cancer. Nici măcar sejurul în Canada, unde e găzduit de copiii deveniți între timp oameni maturi, nu-i priește, drept care, întorcîndu-se în țară, iese la pensie și își caută un loc liniștit în a cărui tihnă să-și lingă rănile ratării. Și fiindcă, atunci cînd se aștepta mai puțin, se pomenește cu o sumă de bani pe care tocmai Sirina i-o trimite din străinătate (și nu oricum, ci sub forma unui maldăr de bancnote euro puse într-un pachet – detaliu tras de păr, de o inadecvare lucie față de normele de transmitere a banilor), Tudor își îngăduie luxul de a cumpăra o vilă veche în marginea unui orășel de lîngă Brașov. Cu toate că era o ruină, vila păstrase urmele unui stil arhitectural nobil, amănunt care îi inspiră spontan gîndul de a intra în posesia ei. Zis și făcut, numai că ceea ce nu știe Tudor e că vila fusese martora unui episod de război din 1944, cînd, vînați de ruși, nemții aruncaseră în aer podul din apropiere și, înainte de a fugi, îngropaseră în grota de lîngă vilă un veritabil tezaur, alcătuit din sute de lingouri de aur.
De aici încolo intriga capătă o tentă polițisto-enigmatică, facilă în urzeala ei previzibilă. Fiul unuia din soldații germani care scăpaseră cu viață se întoarce în România spre a recupera tezaurul cu ajutorul unor schițe lăsate moștenire de taică-său, și de aceea îi oferă lui Tudor Florea un preț dublu pe vila pe care tocmai o cumpărase. Intrigat, proaspătul proprietar refuză oferta fără să știe mobilul dărniciei neamțului, dar în timpul renovărilor la care supune vila, dă din greșeală peste tezaurul din grotă, dar nu oricum, ci printr-o surpare accidentală în urma căreia se pomenește îngropat de viu cu lingourile sub nas. Urmează cîteva zile de coșmar în care, mort de foame și sete, Tudor Florea e la un pas de moarte cu movila de aur lîngă el. Situația e absurdă și tocmai de aceea memorabilă.
E salvat in extremis de muncitorii care renovau vila și, detaliu neverosimil, rupt parcă din imperativul de devoțiune față de instituțiile statului, Tudor Florea donează tezaurul Băncii Naționale. E drept, chiar dacă nu ar fi făcut-o, ofițerii de SRI, care intraseră demult pe fir, supraveghindu-l îndeaproape pe cetățeanul neamț, ar fi avut grijă să-i ascută lui Tudor Florea simțul civic, silindu-l la actul de donație. Dar fiindcă imboldul categoric al generozității, care îl împiedică să-și însușească ceea ce nu-i aparține, îi inspiră gîndul de a preda comoara, Tudor Florea se alege cu mulțumiri din partea organelor în drept. Un cetățean model culegînd aplauze binemeritate. Aceasta e narațiunea al cărei happy end e adumbrit doar de sentimentul naufragiului cu care protagonistul își contemplă soarta.
„Întreaga lui viață s-a zbătut să răzbată, nu a așteptat impactul evenimentelor, le-a anticipat și gestionat stăruind cu cerbicie asupra eficienței calculate pentru care constată că nu are nici o considerație. A avut mare nevoie de reușită, însă dramatizarea propriei nefericiri ca «pact faustian» era departe de a-l fi ajutat. În felul lui secretos pînă la grandoare a trăit aproape fără el într-o goană nebună după sensuri, măcinat de un dor nestins pentru ceva care nu exista.“ (p. 328).
Nu lipsesc scenele de amor, episoadele de bătaie diversă (ba cu tatăl, ba cu colegii de liceu, ba cu un bădăran care nu vrea să stea la coadă la ghișeul unui magazin), cum nu lipsește un viol săvîrșit de soldații ruși asupra unei românce în timpul războiului. Fluența lină a frazelor e întreruptă de cîte o nefericită „relaționare“ sau de cîte o neinspirată „gestionare“, vocabule care cad ca nuca în perete în mijlocul unor rînduri altminteri îngrijite. În afara episodului remarcabil al îngropării de viu alături de lingourile de aur, unde Adrian Lungu știe să întrețină o tensiune împinsă pînă la punctul culminant, cînd, mai mult mort decît viu, protagonistul iese la lumină, dar nu înainte de a-și derula în memorie toate întîmplările macabre din viață, în afară de acest episod cele mai reușite pagini conțin descrieri în amănunt ale unor cadre bucolice, ca, de pildă, contemplarea naturii în preajma cîinelui: „Tudor s-a așezat pe banca de sub tei, visător și meditativ, toropit. Era o sărbătoare religioasă, zidarii și ajutoarele nu lucrau. Nici o adiere, nici o mișcare, liniștea și căldura amiezii se lipiseră de coroanele copacilor, de iarbă și flori. Pînă și timpul se moleșise. Coada cîinelui îi atingea picioarele într-un ritm potolit, moale și aproape grațios. Mănunchiul acela de păr negru hîrșîia încet pavajul cimentat de sub bancă, părea singura mișcare din curte. Lenevea și cîinele, uneori mai ciulea urechile și deschidea ochii într-o tresărire de vis, dar nu uita să-și fluture coada, instinctul îi spunea că trebuie să-și manifeste prezența, să știe stăpînul că este acolo.“ (p. 223).
Omul din ferestre e romanul omului modern: insul cumsecade a cărui dramă stă în neputința de a da vieții un sens. În Tudor Florea nu ard convingeri tari, credințe aprinse sau pasiuni răscolitoare. Totul se petrece la flacără mică, ca într-o pîlpîire ternă în care regula e dată de un șir de drame pînă într-atît de minore, încît din înlănțuirea lor nu iese nimic, în afară de acele mici mizerii de care cu toții avem la un moment dat parte. Tudor Florea e cetățeanul cuminte aflat în carență de imbolduri puternice. E omul mediocru ale cărui peripeții le citești placid, cu senzația că asiști la o rătăcire măruntă, cum sunt cu sutele în ziua de azi. Un roman bun, dar nimic mai mult.