„Eu am început, de, ca prostul, să scriu, dragă Doamne, o comedie. Când voi isprăvi-o nu știu. Atâta știu, că subiectul e copiat, așa cum prea bine știi că pot copia, e luat din viața de măhăla, unde stau de când am părăsit Humuleștii”. În această epistolă către Mihai Eminescu, rămasă nedatată, dar scrisă, evident, după plecarea poetului la București (1877), se află singura trimitere explicită, la intenția marelui povestitor de a scrie teatru. Într-o altă ordine, cum se știe, printre motivele caterisirii a fost și acela că „merge la teatru”.
Va fi fost teatrul pasiunea secretă, mărturisită doar marelui său prieten? Avea Ion Creangă o „cultură teatrală”? Cert este că opera sa – Amintirile, poveștile, povestirile, ca și nuvela Moș Nechifor Coțcariul – are o evidentă structură dramatică: intriga, personaje impecabil construite, „măști” (cum sunt cele din ceata lui Harap-Alb sau figurile care se adună în turbinca lui Ivan), figuranți, precizări privind costumele și decorul, deznodământ, creștere dramatică a textului, a tensiunii sale, ca în Povestea unui om leneș, Punguța cu doi bani, Fata babei și fata moșneagului, Moș Nechifor Coțcariul sau în celebrele fragmente decupate din Amintiri din copilărie („La cireșe”, „La scăldat”, „La urat”, „Pupăza din tei” etc.). În sfârșit, al prozatorului și, în egală măsură, al dramaturgului rămâne modul sintetic, în tușe puține, dar ferme și întru totul lămuritoare, de fixare a timpului-epocă și a întâmplării de atunci. Amintirea epidemiei de holeră de la 1848, de exemplu, autentifică întâmplările excepționale prin care trece eroul la „stâna din dumbrava Agapiei, lângă podul Cărăgiței”, unde a fost trimis de părinți pentru a fi ferit de boală, dar și evocarea mijloacelor de care uza medicina populară pentru vindecarea ei: „Și, când acolo, doftorii satului, moș Vasile Țandură și altul, nu-mi aduc aminte, erau la noi acasă și prăjeau pe foc într-un ceaun mare niște hoștine cu său; și după ce mi-au tras o frecătură bună cu oțet de leuștean, mi-aduc aminte ca acum, au întins hoștinele ferbincioare pe o pânzătură și m-au înfășurat cu ele peste tot, ca pe un copil; și nu pot ști cât a trecut la mijloc până ce am adormit mort, și de-abia a doua zi pe la toacă m-am trezit, sănătos ca toți sănătoșii”. Semnificatul geografic, istoric, social și cultural din textul Amintirilor capătă sensul adevărat numai raportându-l la eul erou și la ansamblul operei: „Din sus de Humulești vin Vânătorii Neamțului, cu sămânță de oameni de aceia care s-au hărțuit odinioară cu Sobietzki, craiul polonilor. Și mai de sus, monăstirile Secul și Neamțul, altădată fala bisericei române și a doua vistierie a Moldovei. Din jos vin satele Baiștea și Ghindăoanii, care înjugă numai boi ungurești la carăle lor, unde plugurile rămân singurele pe brazdă în țarină, cu săptămânile, prisăcile fără prisăcar, holdele fără jitar, și nime nu se atinge de ele; iar oamenii din aceste sate nu știu ce-i judecata. Aproape de Boiște vine satul Blebea, care mai mult de jumătate, după ce-și scapă căciula pe baltă, zice: «Să fie de sufletul tatei!».
Înspre apus-miazăzi vin monăstirile: Agapia, cea tăinuită de lume; Văraticul, unde și-a petrecut viața Brancoveanca cea bogată și milostivă, și satele Filioara, hățișul căprioarelor cu sprâncene scăpate din monăstire: Bălțăteștii, cei plini de salamură, și Ceahlăieștii, Topolița și Ocea, care alungă cioara cu perja-n gură tocmai dincolo, peste hotar; iar spre crivăț, peste Ozană, vine Târgul Neamțului, cu mahalalele Pometea de sub dealul Cociorva, unde la toată casa este livadă mare; Țuțuienii, veniți din Ardeal, care mănâncă slănina râncedă, se țin de coada oilor, lucrează lână și sunt vestiți pentru teascurile de făcut oloiu; și Condrenii, cu morile de pe Nemțișor și piuăle de făcut sumani. Iar deasupra Condrenilor, pe vârful unui deal nalt și plin de tihărăi, se află vestita Cetatea Neamțului, îngrădită cu pustiu, acoperită cu fulger, locuită vara de vitele fugărite de strechie și străjuită cu ceucele și vindereii care au găsit-o bună de făcut cuiburi într-însa.
Dar asta nu mă privește pe mine, băiat din Humulești. Eu am altă treabă de făcut, vreu să-mi dau samă despre satul nostru, despre copilăria petrecută în el, și atâta-i tot”. Autorul descrie detaliile spațiale nu pentru a oferi o imagine „obiectivă” a universului în care evoluează eul erou, ci numai în măsura în care acestea pot furniza informații suplimentare despre „sinele în act”. Descrierea unor peisaje îndepărtate în spațiu încetinește viteza narațiunii și constituie niște moduli dramatici în conversația încărcată de emoție a eului cu sine însuși.
Ceea ce îl apropie încă mai mult pe prozator de dramaturg este lectura vizualului care nu are un caracter iterativ (ca în narațiune), ci unul de prezentificare a decorului care, adeseori (casa copilăriei din Humulești, cea a gazdei din Fălticeni și localul fetei vornicului de la Rădășeni) este enumerat, permițând ochiului sesizarea tuturor amănuntelor și relatarea lor într-o succesiune rapidă, aparent „dezordonată”, dar care lasă impresia descoperirii spontane a multitudinii detaliilor, ca pe scenă: „Crâșmărița, cum ne-a văzut, pe loc ne-a sărit înainte și ne-a dus deoparte, într-o odaie mare, cu obloane la ferești și podită pe jos, unde eram numai înde doi și crâșmărița, când poftea, ca la casa ei. Într-un colț al odăiei, câteva merje de fasole; în altul, sămânță de cânepă; în al treilea, o movilă de mere domnești și pere de Rădășeni, care trăiesc până pe după Paști; în al patrulea, mazere și bob, despărțite prin o scândură lată, iar alăture, niște bostani turcești; într-o putină, pere uscate și dulci ca smochinele; mai încolo, un teanc de chite de cânepă și de in; pe-o grindă, călepe de tort și lânuri boite fel de fel pentru scoarțe și lăicere; apoi câlți, buci și alte lucruri, zăhăite prin cele poliți și colțare, ca la casa unui gospodar fruntaș de pe vremea aceea”.
Ion Creangă în luminile rampei – o carte unică în bibliografia marelui humuleștean, având, iată, mai mulți autori: Constantin Brehnescu, Ștefan Oprea, Constantin Paiu, Ion Agachi – este o (re)confirmare a structurii dramatice din textele lui Creangă, dar, poate și a pasiunii secrete pentru teatru. Cum se vede, în turbinca povestitorului se adună o sumă de dramatizări, oameni de teatru, mulțime de actori din diverse generații ale teatrelor noastre, nu numai pentru „copii și tineret”.