În antologia O sută și una de poezii, Mircea Coloșenco selectează numai șaisprezece din volumul care rămâne cel mai important din creația bacoviană: cel din 1916. Că o treime din Plumb a fost considerată antologabilă și două treimi, nu: ar fi greu de susținut în cazul unui istoric literar cu experiența lui Coloșenco. Mai degrabă acesta a vrut să creeze „spațiu” pentru restul volumelor, pentru a se înscrie în formatul colecției și a nu strivi – cu cele vreo patruzeci de poeme din Plumb pe care le-ar fi putut reține – evoluția poetului până în 1956. Dar, cu excepțiile amintite în prima parte a acestei cronici, volumul de debut al lui Bacovia chiar așa este: dominator, până la a fi strivitor, în relația cu volumele următoare. Se cuvine deci să-i acordăm o atenție mai focalizată, dincolo de antologia ce viza recuperarea sintetică a unei creații poetice mai întinse.
Volumul de debut al lui Bacovia se menține la un nivel artistic uimitor până spre final, când parcă autorul obosește și își diluează întrucâtva propria substanță lirică. Ultima strofă din Nocturnă, de pildă, putea fi semnată de oricine, tușa bacoviană fiind insesizabilă: „Adorm… ascult…/ Afară, la fereastră, toamna a spus:/ – Of!…”. În rest, autorul e pe cât de ușor recognoscibil, pe atât de greu de imitat. Ca și în cazul lui Eminescu, epigonismul este sortit eșecului. Deși Bacovia utilizează un set finit de imagini și o arie restrânsă de termeni, și cu toate că lirismul lui monocord poate părea ușor de emulat, tentativele de reduplicare țin de sfera umorului involuntar. Bacovia își ia în posesie „zona” cu o energie nebănuită și stoarce de semnificații, de culori și de sunete toate enunțurile enigmatice prin care își constituie situațiile poetice. Ca, în pictură, la Van Gogh sau Gauguin, identificarea unei poezii bacoviene care nu-i aparține lui Bacovia îl plasează imediat pe autor în categoria epigonilor transparenți. Cromatica, motivele, configurația specifică a elementelor, particularitățile unei viziuni care distorsionează existentul sub unghiul obsesiv al artistului: universul liric bacovian, ca și cel plastic al lui Van Gogh, rămâne strict și exclusiv în proprietatea unui autor unic și irepetabil. La Bacovia, performanța este de a fi atins acest nivel încă de la debutul editorial, într-un context în care poezia românească nu asimilase modernismul și se resimțea încă, în faza ei simbolistă, de influența lirismului eminescian.
Iată cum scria Tradem, cel invocat într-o poezie din Plumb, adică Traian Demetrescu, născut cu cincisprezece ani înaintea lui Bacovia: „Pică frunzele de toamnă,/ Scuturate de furtună,/ Și picând ca o ninsoare/ Fac pământului cunună.// Melancolic pe fereastră,/ Mi-arunc ochii către ele,/ Și privindu-le le-asemăn/ Cu iluziile mele…”. Avem aici toamna, frunzele care cad, melancolia cu care tabloul din Frunze de toamnă este privit, pe măsură ce e constituit; și totuși, nimic din modul poetic bacovian nu este anticipat de versurile „cuminți”, post-eminesciene într-un chip manifest. Poezia lui Tradem pare școlărească pe lângă cele ale lui Bacovia din Plumb, nu numai capodoperele de mult omologate ca atare, ci și textele mai puțin citate, precum În grădină, tot de două strofe: „Scârțâie toamna din crengi ostenite/ Pe garduri bătrâne, pe streșini de lemn,/ Și frunzele cad ca un sinistru semn/ În liniștea grădinii adormite.// O palidă fată cu gesturi grăbite/ Așteaptă pe noul amor…/ Pe când, discordant și înfiorător,/ Scârțâie toamna din crengi ostenite”. La Bacovia se observă îndată un alt nivel de organicism al viziunii poetice. Aceasta impregnează realitatea, în loc de a o decupa naiv-retoric: a se compara „fac pământului cunună” cu „scârțâie toamna din crengi ostenite”; sau „picând ca o ninsoare” cu „cad ca un sinistru semn”. Poezia lui Tradem este una în care se recunosc cu ușurință figurile stilistice, precum și intenția autorului de a le folosi într-un mod „poetic”. Comparațiile, personificările, metaforele sunt previzibile și decorative. Ele „împodobesc” tabloul, îl ornează. La Bacovia, dimpotrivă, starea de urât și de gol, accentul morbid și cel funebru predetermină tabloul toamnei și forțează, așa zicând, anotimpul să ia tiparul vizionarismului unui mare poet. „Discordant și înfiorător”: ar fi una dintre posibilele auto-definiții ale poeticului bacovian, conștient de sine, reflexiv într-un alt sens decât cel, deja tradițional, al meditației în versuri. Dacă la alți poeți ai noștri schimbarea anotimpurilor și trecerea anilor sunt prilejuri de melancolice retrospective la persoana I, la Bacovia, starea poetică generează peisajul, tabloul, decorul, ce par concrescute din ea. Altfel spus, poetul post-simbolist nu pleacă de la un tablou natural pentru a-l interpreta prin descriere, ci își proiectează ca realitate „obiectivă” starea dominantă și determinantă, senzația de gol, accentul „discordant și înfiorător” regăsit la toate nivelurile peisajului.
În chip logic (în logica simbolică a genului liric), anotimpurile frecventate în Plumb vor fi toamna și iarna, iar nu primăvara, când natura se retrezește la viață și nota funebră tipic bacoviană nu o poate acompania. Dar vara? Vara bacoviană este, evident, una extremă, cu o căldură cumplită care face să se descompună cadavrele în „oraș”. Fiindcă Bacovia proiectează în exteriorul citadin starea-limită a oboselii de viață și a dezgustului de ea, percepția urâtului existențial ce roade din fiecare episod vital, anunțându-i în avans sfârșitul, vara din Cuptor va fi una monstruoasă, coșmarescă, aducând cadavrele, morțile, moartea sub ochii și sub nările personajelor rămase în scenă. „Dialogul” cu iubita este el însuși îngrozitor, moartea fiind prevestită de îmbătrânire, iar aceasta, de modificările corpului. Iubita e un cadavru feminin care încă n-a apărut în cadru: este vestea pe care i-o dă observatorul necruțător, sau, mai exact, poetul morbid disponibil în acest rol. Cadavrele ce se descompun „încet”, șirul celor „vii” care „se mișcă și ei descompuși” formează alaiul însoțitor al iubitei și al iubirii. Iubirea, la Bacovia, este terifiantă, prin ea văzându-se deja carnea mâncată de viermi și oasele albe ale celor morți: „Sunt câțiva morți în oraș, iubito,/ Chiar pentru asta am venit să-ți spun;/ Pe catafalc, de căldură-n oraș, -/ Încet, cadavrele se descompun.// Cei vii se mișcă și ei descompuși,/ Cu lutul de căldură asudat;/ E miros de cadavre, iubito,/ Și azi, chiar sânul tău e mai lăsat.// Toarnă pe covoare parfume tari,/ Adu roze pe tine să le pun;/ Sunt câțiva morți în oraș, iubito,/ Și-ncet, cadavrele se descompun…”. Nicolae Manolescu făcea observația că la Bacovia conceptele „se resorb în substanța însăși a lirismului”. E valabil și pentru Cuptor, unde tot ce ar fi putut părea artificial și manierizant se regăsește în situația-limită inventariată metodic de poet. Bacovia creează, dintr-o stare obiectivată a eului poetic, un tablou terifiant, descris lent și minuțios. După ce a dat propriilor stări și percepții calitatea de lume fizică, poetul le vede parcă din afară, ca un observator lucid și meticulos. Acest mod foarte modern(ist) de a proceda a derutat o parte a criticii noastre, care nu a putut distinge între eul liric și eul poetic, confundându-le neavenit. De asemenea, cele două stadii sau faze ale parcursului poetic, proiectarea vizionară a stărilor unui ego morbid și descrierea „la rece” a tablourilor rezultate din această proiectare, nu au fost prea bine diferențiate. Era și dificil, poate, într-o linie de interpretare care nici astăzi nu a renunțat la „analize” de tipul „poetul simte” și „autorul iubește”. Relevant mi se pare faptul că efectul acesta de distanțare de propria lume proiectată în afară, pe scheletul celei reale, face din Bacovia un poet modernist. Un mare poet modernist, aș adăuga, care își cunoaște modelele și le onorează simbolic într-o strofă din Finis: „Departe, în cetate viața tropota…/ O, simțurile-mi toate se enervau fantastic…/ Dar în lugubrul sălii pufneau în râs sarcastic/ Și Poe, și Baudelaire, și Rollinat”.
La peste o sută de ani de când a fost publicat, Plumb rămâne un volum de referință, trecând fără probleme proba timpului, cu cele trei epoci (interbelică, postbelică și postrevoluționară) „consumate” una după alta.