Sunt dimineți
Sunt dimineți atât de pământoase,
atât de grele,
încât și îmbrăcarea devine o povară
iar răsăritul soarelui se mișcă încet,
atât de încet
de parcă ar fi un melc imens
ce cară lumină;
chiar și fereastra a obosit,
ajutând-o să intre în casă.
Absența vecinului meu
de vizavi a dat lăstari;
florile lor și anul acesta
au rămas nepolenizate.
Pe tavanul și pe tencuiala pereților dinlăuntru,
unde ecoul respirărilor
provoacă surpări somnului,
apar unele semne și înfățișări.
Dacă cineva ar putea să le deslușească
ar lua toate premiile Nobel deodată;
până atunci, femeia de serviciu
le șterge urmele
și mătură fărâmăturile lor
la coșul de gunoi
al multor istorii
atât de apropiate nouă
și vai! atât de puțin știute.
Fântâna de pe casă
În noaptea unei zile verzi,
suflarea cuvintelor ieșea
prin fântâna de pe casă,
potolindu-și setea;
pietrelor li se înfiripau crengi;
florile lor sunt balsam
pentru roșeața și durerea ochilor
și pentru aritmiile
ce bat în retragere.
Pe manuscrise, uneori,
văd amprentele lunii,
suflu și suflu asupra lor
ca la aprinderea unui foc
în vreme de viscol,
ele cresc, cresc…
mă împresoară ca un cerc
din săbii de lumină
înalte și bine ascuțite;
încerc să mă ating,
degetele
nu mai întâlnesc nimic în cale.
Ai venit…
Ai venit ca o iarnă
din care frigul parcă plecase
omătului de-abia i se mai auzeau muzicile
care picurau picurau
în zilele următoare prunii au izbucnit
iar seara a rămas mai mult pe cer
dimineața am văzut zorii
sorbind pe furiș
roua sânilor tăi
cuvintele scot capul din febră
ca niște pui de țestoase din nisip
un murmur de cântec se aude
e uvertura vremii zlămislitoare
Mâinile tale întinse
Unele semne de punctuație,
azi, când vocalele cântă,
îmi distrag atenția
câteva clipe
ca să nu deslușesc simfonia
care face să tresară
până și prădătoarele
în alergarea lor…
Aplauzi…
Mâinile tale întinse
țin amurgul în loc,
până vom scrie un calendar
în care fiecare zi
va începe cu un cuvânt
ce face tot mai mic pustiul.
Singurătății îi va fi atât de sete
încât n-o să mai poată face un pas,
va cădea din picioare
ca un trup fără oase.
Albinele vor cerceta lacul…
E vremea să pregătim viorile
asemănătoare izbitor gleznelor tale
de care luna își îndoaie razele
ce mă ating
ca limbile unui șarpe de casă.
Nu-i nici o teamă;
desișul lor e tocmai
învelitoarea ce o trag de pe tine.
Ziua Verde
Ziua Verde pe care am trăit-o
prin toate formele ei de relief
deseori era în picioare însoțindu-mă
pustiul ce-i dădea ocol
bine își mai juca rolul lingușitorului
sub poalele ei vaporoase
am văzut multe primăveri izbucnind
în visele mele despre ea
apa bună de băut ajunsese mai sus de glezne
mâinile-mi și acum
încă-s în vindecare
după trecerea prin roțile spinilor
prin roțile cernelei ce se poticnește
când azi cuvintele mai scot capetele
ca niște înotători tăindu-mi calea
Ziua Verde de acum
e așa de mică
încât noaptea pare o imensitate
iar stelele niște lacăte luminoase
deschiderea lor e la fel de grea
ca număratul peștilor dintr-un râu
târziu am aflat descuierea
care rodise prin propria-mi umbră
am cules-o cu atenție și-n grabă
deși degetele mai mult mă încurcau
Vătaful singurătate
Îl port întruna
precum țestoasa carapacea.
El știe cel mai bine
să-mi numere clipele și globulele sângelui.
Visăm împreună noaptea
sub același cearșaf;
se trezește primul
chiar dacă o mulțime de voci
mă caută și dau năvală
de încurcă ivirea zorilor.
Deși pielea lui este uscată
ca foița de țigară,
pe mine curge apa
precum o ploaie măruntă pe la streșini.
Se ține scai de ființa mea
ca temperatura de focul încins,
ca foamea de prizonieri,
ca pământul de rădăcina mesteacănului
pe care l-am scos din pădurea Văratec
pentru a-l planta în fața casei.
După scrierea recentului poem,
eram ca după săpatul de unul singur
al unui canal pe sub ape.
Tocmai atunci, singurătatea,
de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat,
mi-a dat peste mâini
și a urlat la mine s-o ajut să nască;
am fugit de parcă nu mai
aveam pământ sub picioare;
deși era lehuză, mereu o vedeam
când în urma mea, când înainte,
depinde încotro o luam
după ce îmi trăgeam sufletul.