Nicolae Milescu și Vechiul Testament

Faptul că istoria culturii, cu deciziile ei, cu acumulările și uitările ei, cu mersul ei sinuos și supus întâmplării ne poate condiționa comportamentul, limba sau instituțiile este un fapt pe care ne-am obișnuit să îl admitem de câteva secole: în schimb, curajul de a crede că și actul gândirii este supus acestui șir de condiționări cel puțin ca unui punct de plecare al ei este rareori asumat, ca și cum faptul de a face istoria culturală să gândească tocmai prin cel care se simte mai eliberat de ea ar fi un fapt lipsit de noblețe. Pe de o parte, ideea că formele adoptate ale unui idiom au condiționat gândirea poate fi privit sub aspectul actelor ei de „indisciplină” istorică, prin care idiomul s-a îndepărtat de propriile moșteniri culturale, le-a recuperat confuz sau le-a ratat raporturile originare interne, oferindu-le echivalențe noi și adesea neclare. Așa sunt, de exemplu, rezultatele migrării intense a dativelor și genitivelor greco-latine spre sfera acuzativului, prin care relații originare de donație sau de proveniență (cu speciile lor admirabile) au fost înțelese ca simple relații obiective, pe care acuzativul le mai poate numi numai sub aspectul lor de obiect care poate fi indicat. Pe de altă parte, ideea că formele adoptate ale unui idiom rescriu limitele gândirii se întâlnește cu efortul constructor al traducătorilor. De câte ori un text fundamental intră într-o limbă, limitele ei sunt forțate și studiul noii opere produce deliciul intelectual al ruperii limitelor limbii asupra căreia traducătorul operează. Așa au fost, de pildă, traducerile filosofiei greco-arabe în evul mediu latin, la fel au fost traducerile vernaculare ale Bibliei sau, ca să amintesc un exemplu briliant, traducerea în engleza veche a Consolării lui Boethius, care a dat pe freedom ca echivalent al lui libertas. De la aceste două sensuri de condiționare și până la a crede că gândirea noastră se mulează fidel pe experiența translației e doar un pas pe care îl face, de pildă, Barbara Cassin cu Vocabulaire européen des philosophies (Seuil, 2003).

Citesc cu mare admirație, reflectând la cele de mai sus, prefața profesorului Eugen Munteanu la ediția Vechiului Testament – Septuaginta, versiunea lui Nicolae Spătarul Milescu (manuscrisul 45 de la Biblioteca Filialei din Cluj a Academiei Române) și îmi las luxul de a deschide din loc în loc această traducere a spătarului Milescu. Pentru că lucrez de câțiva ani, cu câțiva prieteni, la o versiune emendată și o traducere a Deliberării lui Gerard din Cenad, care comentează un pasaj al profetului Daniel, nu mă pot opri să nu deschid acest impresionant volum direct la celebrul fragment, numit aici Cîntare a trei sfinți coconi, care, după minunatul poem al creaturii ce laudă propria origine, se încheie cu (v. 59-60): Ispoveduiți-vă Domnului, căci iaste bun, căci întru vac – mila lui / Blagosloviți, toți ceia ce crêdeți pre Domnul, pre Dumnedzăul Dumnedzăilor, lăudați și ispoveduiți, căci întru toți vêcii – mila lui. Folosirea în regim dublu a verbului a ispovedui – pentru care notele editorilor ne trimit la a mărturisi, precizând existența unor marginalii roșii în manuscris care dau deja această echivalență – adică cu dativul și, respectiv, fără un caz anume, ne dă un spectacol istoric al limbii române care a știut să transporte o idee, sărăcind doar semantica verbului pe care l-a abandonat, dar care păstra toată bogăția necesară la vremea folosirii lui: a spovedi nu mai are acum sensul bogat al lui marturein/confiteri, ci s-a redus la sensul strict al transmiterii păcatelor pentru a fi iertate. Totuși, el a avut sensul bogat al mărturisirii (ca adeverire prin asumarea unui act autentic al vieții, inclusiv sacrificiul morții, ca în cazul celor trei tineri ai profetului) pe care acest verb îl avea în originile sale greco-latine. Iar limba lui Milescu ne arată această istorie a unui purtător care și-a împlinit misiunea în propria epocă.

Sunt mii de asemenea exemple în minunata ediție alcătuită de Eugen Munteanu (care a coordonat volumul) împreună cu Ana-Maria Gînsac, Ana-Maria Minuț, Lucia-Gabriela Munteanu și Mădălina Ungureanu și apărut la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, la Iași, în 2016. Cele aproape 400 de pagini de introducere conțin studii de filologie biblică, fonetică, morfologie, lexic, onomastică și sintaxă ale contributorilor: ele sunt tot atâtea subiecte de meditație și repere pentru oricine va judeca firul condiționărilor culturale ale limbii și gândirii noastre. E un proiect, în fond, uluitor, pe care încerc să îl pun context gândindu-mă spontan la proiecte cu aceeași funcție culturală: Biblissima, în care Anne-Marie Turcan reunește experiența limbilor vernaculare în traducerile europene ale Bibliei sau poate mai precis, La Bible Historiale, unde Xavier-Laurent Salvador a făcut pentru biblia franceză un efort întrucâtva similar. Competențele restrânse ale unui interesat de istoria filosofiei și de condiționările istoriei limbii asupra gândirii salută reverent și bucuros această carte.