Anca Sîrghie: Sunt mulți români care l-au întâlnit pe Emil Cioran la Paris, fie luându-i interviuri ca Vasile Andru, chiar filmându-l precum Gabriel Liiceanu, dar nimeni în afară de dumneavoastră, stimată doamnă Alina Diaconu, nu l-a privit venind din Argentina. Cum l-ați cunoscut pe Emil Cioran?
Alina Diaconu: Am avut norocul să-l întâlnesc și să-l văd de fiecare dată când am călătorit de la Buenos Aires la Paris, conversând ore lungi cu el, în mansarda lui din strada Odéon. Cum l-am cunoscut? Printr-o notiță pe care i-am trimis-o la Editura Gallimard, pentru a-i fi livrată lui, spunându-i clar și direct ce doream: „Stimate domnule Cioran, eu sunt o scriitoare argentiniană, care
m-am născut în București. Locuiesc în Buenos Aires, sunt în trecere prin Paris și aș vrea să vă cunosc.“ Ceva trebuie să fi stârnit curiozitatea sa (probabil alăturarea surprinzătoare dintre București-România și Buenos Aires-Argentina)… pentru că două zile mai târziu, m-a sunat la Hotel. Și acesta a fost preludiul unei prietenii care a durat 10 ani, până la boala lui dureroasă și până la moartea sa.
A.S.: Înseamnă că ați trăit pe viu metamorfoza sa de la anonimul care Emil Cioran încerca să rămână spre personalitatea celebră, apreciată de francezi – și nu numai de ei – la superlativ. Cum ați realizat această ascensiune și ce sens au ele, cele două ipostaze antagonice?
A.D.: Că Cioran a fost cel mai bun prozator francez, a spus-o și a scris-o în 1979 Jean François Revel, după cum Emil Cioran a fost, de asemenea, definit ca cel mai important stilist, de către alți intelectuali francezi din acea generație. „Cel mai bun“ ca prozator, a spus Revel, „în sensul în care alții sunt poeți. Nu pentru că Cioran a creat o proză poetică, ci pentru că el atinge în proză, cu mijloacele prozei și spunând ceea ce nu este de spus decât în proză, echivalentul a ceea ce este perfecțiunea poetică.“
A.S.: Este un fapt cu totul excepțional ca având o experiență de viață în Argentina, unde ați fost ziaristă la publicații importante și o scriitoare în plină afirmare cu romane premiate, cu proză scurtă, aforisme în cărți ce astăzi circulă în lume în diferite limbi – spaniolă, franceză, română – , să veniți spre un alt conațional tocmai în inima Europei. Cum s-au desfășurat de-a lungul unui deceniu întreg repetatele întâlniri în inima Parisului ale celor doi români?
A.D.: În cadrul reuniunilor noastre, am fi putut discuta în limba română, dar am făcut-o în franceză, pentru că el dorea să păstreze puritatea limbii pe care o adoptase de peste 50 de ani din viața sa. Am scris multe despre Emil Cioran.
Mi-este un dor enorm de el, și la fiecare 8 aprilie și la fiecare 20 iunie, – date care marchează trecerea lui prin această lume – sunt copleșită de forța amintirilor pe care le păstrez despre Emil Cioran. Cum eu veneam de obicei de la Buenos Aires, au existat întotdeauna în discuțiile noastre reflecții despre Argentina și oamenii săi.
A.S.: Deși nu a fost vreodată în partea de lume unde destinul v-a așezat de la 14 ani, Emil Cioran avea o curiozitate neliniștită și bănuiesc că se interesa de societatea sud-americană. Sunteți singura prietenă a lui care poate răspunde acum la întrebarea: Ce opinie și-a format Emil Cioran despre Argentina?
A.D.: De fiecare dată când ne vedeam, Cioran îmi spunea că Europa era epuizată, obosită de istorie și că vitalitatea era acum în țările din America de Sud. Pentru că civilizația, potrivit lui, însemna amurgul vitalității popoarelor. Argentina, în acest sens, din punct de vedere al vitalității, avea un viitor, în opinia lui, găsind puterea pentru a lupta. Îmi amintesc că atunci când m-am dus să-l văd la Paris în noiembrie 1990, am vorbit mult despre Argentina și România. I-am spus că pentru mine românii și argentinienii aveau multe lucruri comune. „Un oarecare dezechilibru“, mi-a spus el. „Și scepticism“, am adăugat eu. Și i-am spus că, din acest motiv, țările în care cărțile lui puteau fi înțelese cel mai bine erau – pentru mine – România și Argentina. A râs pentru că i-a plăcut foarte mult ideea asta. Vorbind de Argentina și de argentinieni, Cioran a fost foarte interesat de Borges, a cărui lucrare a cunoscut-o datorită versiunii franceze, create de Roger Caillois. Opinia sa cu privire la Borges este vizibilă într-o scrisoare faimoasă adresată lui Fernando Savater (primul său traducător în spaniolă), și publicată în cartea Exerciții de admirație (Gallimard, 1977). Acolo, Cioran l-a portretizat pe Borges ca fiind „ultimul dintre delicați“. El începe scrisoarea adresată lui Savater mărturisindu-i că la început el nu a vrut să scrie ceva despre Borges, deoarece considera că n-avea sens să-l celebreze atunci când toate universitățile planetei au făcut-o. Și apoi el a spus: „Patima de a fi recunoscut l-a lovit pe el (Borges). Merita mult mai mult. El ar fi meritat să rămână în umbră, în imperceptibil, la fel de intangibil și nepopular ca nuanță.“ Consacrarea este cea mai rea pedeapsă pentru un scriitor, în general, și mai ales pentru un scriitor de genul său, a concluzionat Cioran. Într-o conversație cu românul Gabriel Liiceanu (1987), Cioran și-a explicat dezgustul față de notorietate: „Zgomotul pe care îl fac în jurul meu mă enervează și mă dezamăgește. Nu există dramă mai mare decât să fi fost înțeles prea devreme.“
A.S.: Pentru că puteți atesta cât de bine l-a cunoscut pe Borges, vă rog să ne spuneți: Ce opinie avea Cioran despre opera sa?
A.D.: În ceea ce privește opera lui Borges, el a scris următoarele: „Adâncimea și erudiția nu merg împreună; El (Borges) a reușit, totuși, să le reconcilieze. Acesta este cazul în care apare superioritatea lui Borges“ seducător ca niciun altul, care a reușit să-i dea o atingere impalpabilă, tactilă, aeriană, ca «o dantelă» oricărui lucru, chiar și raționamentului cel mai dificil“. Și spune mai departe: „Jocul lui Borges reamintește ironia romantică, explorarea metafizică a iluziei, jongleria cu Nelimitatul“.
A.S.: Astăzi sunteți o scriitoare în plină glorie, bucurându-vă de mari premii la Buenos Aires, ca o personalitate celebră a Argentinei, dar sunteți aplaudată în diferite țări ale Americii Latine. V-ați integrat în literatura continentului Sud-American, care nu uită că originea dumneavoastră este română. Știu că la ceremonia de la Buenos Aires a unuia dintre premiile recente se specifica faptul că nu v-ați uitat rădăcinile românești. Legat de Borges, m-am bucurat să constat că dumneavoastră continuați să țineți legătura cu moștenitorii lui și că sunteți o veche prietenă a Mariei Kodama. În decembrie 2017 îmi scriați: „Te felicit pentru intensa ta activitate. Și eu sunt plină de treabă. Mâine prezint cartea de povestiri a Mariei Kodama (văduva lui Borges) la o mare librărie de aici. Pe 5 decembrie se prezintă ultima mea carte (de articole jurnalistice, apărute în ultimii 30 de ani în Argentina), în 30 noiembrie și 14 decembrie am alte două prezentări și pe urmă îmi iau câteva zile de vacanță, în sudul țării, la munte, unde voi petrece Crăciunul.“ Sunteți de obârșie română, dar înțelegeți să trăiți activi în mijlocul unei culturi hispanice. Care alți scriitori latino-americani ai contemporaneității noastre se bucurau de prețuirea lui Cioran?
A.D.: La Paris, Cioran o cunoscuse pe scriitoarea argentiniană Victoria Ocampo. El mi-a spus că acea autoare și mecena nu
l-a impresionat la fel de mult ca Susana Soca, cea care, potrivit lui, a fost „ Victoria Ocampo din Uruguay“. Am simțit că inima lui Cioran a bătut puternic pentru poeta Susana Soca, „o femeie foarte frumoasă și foarte bogată, care a învățat limba rusă special pentru a merge în Rusia spre a-l cunoaște pe Pasternak. Ea a murit într-un accident de avion… Henry Michaux a fost îndrăgostit de ea, a vrut să se căsătorească cu ea, dar ea nu a acceptat“, mi-a povestit Cioran. Despre Susana Soca el a scris un text frumos, intitulat „Ea nu era de aici.“ Cioran mi-a oferit un număr din jurnalul de la Bibliothèque Nationale de France, unde a fost publicat omagiul său pentru Susana Soca. Când am ajuns în Buenos Aires după a doua vizită la el acasă, i-am trimis o poezie a lui Borges despre Susana Soca. În scrisoarea pe care am primit-o de la el pe 16 martie 1986, Cioran mi-a scris: „Vă mulțumesc pentru poezia emoționantă a lui Borges către Susana Soca. Ea ar fi meritat mai mult decât atât, dar oricum, nu e rău.“ Cioran a fost, de asemenea, un admirator al scriitorului argentinian de aforisme Antonio Porchia și al cărții sale, Vocile și îi plăcea poezia lui Roberto Juarroz. Știa, de asemenea, de existența argentiniencei Alejandra Pizarnik, de opera și istoria vieții sale. Alejandra Pizarnik s-a sinucis la vârsta de 35 de ani. Pentru că era obsedat de ideea sinuciderii, Cioran a manifestat o fervoare plină de compasiune pentru cei care și-au pus capăt vieților lor. A regretat că nu a întâlnit-o personal pe Alejandra Pizarnik și despre ea o dată mi-a scris o scurtă epistolă cu aceste gânduri: „Alejandra locuia în cartierul meu, mai exact pe strada Saint-Sulpice. De câte ori nu oi fi traversat strada împreună cu acea străină care arăta o disperare pe care eu o înțelegeam atât de bine!“ Un alt scriitor argentinian pe care Cioran l-a întâlnit personal a fost Ernesto Sábato. Am făcut un interviu cu Sábato pe care l-am publicat odată în România, interviu în care Sábato mi-a povestit despre întâlnirea sa cu Cioran. Se pare că în 1989, cu ocazia Bicentenarului revoluției franceze, Sábato l-a chemat pe Cioran la telefon, la sugestia unui jurnalist român, prieten al ambilor. Când l-a întrebat dacă se puteau întâlni, Cioran a răspuns: „Vino acum.“ Așa l-a cunoscut. Sábato mi-a spus că Cioran era „un om simpatic și neliniștit. Nihilismul său nu se potrivea cu el “. Cred că am comentat de multe ori că, în ciuda viziunii sale întunecate asupra lumii, Cioran a fost o ființă luminoasă și pasională. În acea după-amiază, Cioran i-a oferit un lichior – mi-a spus Sábato – și a râs: „Nu știu dacă a existat o femeie ascunsă acolo în acea mansardă.“ A greșit Sabato în această privință, sau nu atât de mult?… Au vorbit împreună de toate, și când s-a uitat la ceas, era ora opt seara și Sábato trebuia să se întâlnească în acel moment cu scriitorul cubanez Severo Sarduy. Ajungând un pic mai târziu la rendez-vous și explicând motivul, Sarduy a fost surprins de faptul că Cioran îl primise. El i-a povestit că Octavio Paz de luni de zile vroia să-l întâlnească pe Cioran, dar încercările lui au fost zadarnice… La sfârșitul conversației noastre, Sábato mi-a spus despre Cioran: „El nu ar fi fost un om atât de torturat de metafizică, dacă ar fi scris ficțiune.“ Alți scriitori argentinieni cu care Cioran s-a văzut la Paris erau Abel Posse și decedatul filozof Luis Jalfen.
A.S.: Dumneavoastră aveți privilegiul de
a-l fi cunoscut direct pe gânditorul de la Paris, gânditorul care fugea de glorie. Ați vrea să-i faceți lui Cioran un portret, așa cum v-a rămas în memorie?
A.D.: Cioran avea ochi albaștri și un smoc de păr cărunt îi cădea pe frunte. Era jovial, afectuos și plin de compasiune. Nu a fost un nihilist (cum mulți oameni îl cred), dar era un sceptic. Aș spune, un militant plin de scepticism. Un adept al lui Pyrrhon, cum a recunoscut el însuși. Era aproape mândru să fie apatrid prin alegere, din cauza libertății extraordinare pe care acest statut i-a dat-o. Filozofic vorbind, credea că viața era suportabilă datorită ideii de sinucidere. Prin urmare, el a fost foarte sensibil la acest subiect și a fost afectat în mod direct de decizia celor care au optat pentru acest scop. De mai multe ori în întâlnirile noastre, am vorbit de scriitorul argentinian și diplomatul Abel Posse, pe care el l-a apreciat atât ca persoană, cât și ca scriitor, al cărui fiu, Ivan, s-a sinucis la Paris la vârsta de 15 ani. Cioran a fost zguduit de acel caz, cum am constatat de fiecare dată când am adus vorba. În cartea sa Când fiul moare, Abel Posse spune: „Prietenul meu Cioran, care propovăduia sinuciderea și în cele din urmă a preferat cerneala sângelui, a remarcat că sinuciderea poate fi mai mult o ispită decât un act de voință. E ca și cum ai trage cu ochiul spre abis și ai ceda vertijului, în loc să sari la zid, salvându-te.“
A.S.: Da, este exact aceeași concluzie la care dumneavoastră ați ajuns, ca și Constantin Noica, după ce l-a reîntâlnit pe prietenul său la Paris în aceiași ani ai deceniului al IX-lea din secolul trecut. Dar ce mai prețuia Emil Cioran la argentinieni?
A.D.: Îmi amintesc că, într-una din discuțiile noastre de la Paris, Cioran mi-a spus o anecdotă care i s-a întâmplat cu puțin timp în urmă: se pare că un prieten l-a dus la Teatrul Națiunilor pentru a vedea un spectacol de tango argentinian. Acolo, la un moment dat, publicul putea trimite în scris o notă la orchestră. Cioran a trimis o notiță directorului, cerând „un peu plus de mélancolie, s’il vous plait!“. Din acest motiv – melancolia –, lui îi plăcea atât de mult Tangoul și a avut o predilecție pentru „Floarea de portocal“, un celebru tango argentinian. A spus că până și Buddha ar fi putut scrie poezia acelui tango. El mi-a recitat, printre zâmbete, în spaniolă: „Primero hay que saber sufrir, después amar, después partir y luego andar sin pensamientos“ (În primul rând trebuie să știi să suferi, apoi să iubești, apoi să pleci și în cele din urmă să mergi fără gânduri…). Ce concepte mai bune despre Tango decât cele scrise de Cioran? El a afirmat: „Tangoul este unul dintre puținele muzici pe care încă le găsesc tolerabile. Îl definesc ca fiind cea mai extraordinară mixtură dintre metafizică și bordel. Cei despovărați de dragoste devin imediat filosofi, Tangoul rezolvă și cuprinde această tulburare magică a iubiților nefericiți. Este impertinent a încerca să-l definești, principalul lucru este să-l asculți.“ Într-un articol publicat în ziarul din Argentina „La Nación“ pe această temă, Daniel Amiano a declarat: „Gânditorul (Cioran) ar fi putut fi un argentinian care și-a dezvoltat ideile așezat la masa unei cafenele din Corrientes Street (o populară stradă din Buenos Aires). Într-un fel și datorită muzicii din Buenos Aires, Cioran a avut o imagine a omului din acel oraș nu foarte greșită, deși, desigur, dacă ar fi descoperit-o el însuși, ar fi avut unele dezamăgiri. În anul 1989 Cioran și-a mărturisit dragostea pentru Tango lui Benjamin Ivry, cu aceste cuvinte: „Sunt un mare iubitor de Tango. Am o slăbiciune reală. Cu toate că astăzi, spiritul de Tango nu mai este la fel. A degenerat. Spiritul lui apatic a devenit mai dinamic. Cu ani în urmă, a fost mai profund și mai intim. Singura mea, ultima mea pasiune este Tangoul argentinian“.
A.S: Cred că v-am făcut o surpriză mare, stimată Alina Diaconu, când v-am anunțat că în România literară nr. 49, 2017, este publicat eseul meu legat de corespondența purtată cu Emil Cioran și una dintre pozele domniilor voastre. Precizam atunci: „Eu vă scriu ce mi-au spus prieteni din capitală, pentru că eu încă nu am văzut acea pagină, ci aștept să ajung în 23 noiembrie a.c. la București, când voi face o vizită la redacția revistei, care este cea mai prestigioasă revistă literară la noi. Când apari în ea, succesul este garantat! Voi păstra niște exemplare și pentru dumneavoastră și vi le voi trimite din Denver, Colorado în același pachet cu volumul Întâlniri cu Cioran, despre care deja știți.“ Acum se împlinește un an de când ați fost primită în Uniunea Scriitorilor din România, la filiala Sibiu, și aveți deja o a patra carte tradusă în limba română, nu întâmplător o carte despre prietenia dumneavoastră cu Emil Cioran. Ea va fi lansată în ziua de 6 mai 2019, cu începere de la ora 16.00 la Muzeul Literaturii Române din București și în 10-11 mai sunteți „invitata de onoare“ a Colocviilor Cioran care se vor desfășura la Rășinari, Sibiu, comuna unde s-a născut Emil Cioran. Este și acesta un semn că se intensifică dialogul dumneavoastră cu țara de origine, cea care v-a inspirat în câteva cărți importante ale dumneavoastră. Veți avea în România în această lună mai un traseu cioranian, plecând pe firul invers de la Bucureștiul studenției sale spre Transilvania anilor lui de început. V-ați gândit că vi s-a dat o șansă pe care Emil Cioran n-a mai avut-o, evitând o revenire în țară în anii comunismului? Cum v-a explicat dumneavoastră, ca prietenă din Argentina, această rezervă de a vizita România?
A.D.: Toată viața sa, până la sfârșit, Cioran își amintea de Rășinari, de Șanta, de Sibiu. În diverse din scrisorile publicate în cartea Scrisori către cei de-acasă, el a scris: „E incredibil cât de vie a rămas pentru mine imaginea Sibiului“, îi spunea fratelui său, Aurel, în anul 1975. Lui Noica îi scrisese câțiva ani înainte: „Cât despre Sibiu, nu e zi să nu îmi aduc aminte de vreun colț; specialist în nostalgie!“
Cioran a recunoscut că el și-a trădat originile, dar că originile lui au rămas acolo. Eu cred că el renunțase să călătorească, nu îi mai plăcea s-o facă. Și, pe altă parte, a se întoarce în Paradis, după 50, 60, 70 de ani nu ar fi fost o dezamăgire sigură?
A.S.: Permiteți-mi ca în încheiere să citez cuvântul unei personalități diplomatice importante, doamna ambasador a României în Argentina, Carmen Podgorean, care la Buenos Aires cunoscându-vă activitatea intensă v-a descris ca „o scriitoare argentiniană de expresie spaniolă, cu multiple premii și romane traduse în Franța și în România și, totodată un remarcabil om de cultură argentinian, cu largă recunoaștere în mediile intelectuale și politice din Argentina și America Latină, fiind, totodată, și un membru influent și activ al comunității românești din această țară… Este important de adăugat faptul că statul român i-a acordat scriitoarei în 2009 Medalia și Diploma de Excelență în promovarea culturii și a imaginii României în afara frontierelor. De asemenea, în 2012 și în 2014 Alina Diaconu a primit o Diplomă de Merit din partea Ministerului Afacerilor Externe din România.“
Nu-mi rămâne decât să vă mulțumesc pentru consistentul și foarte interesantul interviu acordat și să vă asigur că sunt mult mai mulți iubitori de literatură care vă așteaptă cu nerăbdare în țară.
Interviu realizat telefonic
în 4 aprilie 2019 de Anca Sîrghie
