Care atunci? Care acum?

Serilea acestea am văzut la Teatrul Național din Iași spectacolul Titus Andronicus, pus în scenă de regizorul Charles Muller. Născut la Luxemburg, fost director al Teatrului Municipal Esch-sur-Alzette din oraș, regizorul a făcut cîteva spectacole și în România, la Teatrul „Radu Stanca“ din Sibiu, la Teatrul german de stat din Timișoara. Cu lucruri prăfuite și discutabile, Deșteptarea primăverii de la Teatrul german a avut și o linie de forță, de susținere credibilă a textului prin două componente clare: spațiul creat de scenograful Helmuth Sturmer, dar și cîteva partituri actoricești. Undeva în spectacolele sale există un soi de nesiguranță care s-a materializat, sub ochii mei, într-un fel de „trădare“ a trupei, la una dintre reprezentațiile ediției trecute a Festivalului Național de Teatru. O îndepărtare de ceea ce văzusem, de ceea ce trasase regizorul în ceea ce am numi un spectacol corect. Nu pot să spun că sînt atrasă de estetica domniei sale, atît cît percep eu că ar exista una, dar aș spune că seriozitatea și tenacitatea, deopotrivă, sînt doi suporteri în tipul de regie pe care îl practică. Atît cît am putut să intuiesc. Poate pentru aceste considerente, mă gîndesc, Charles Muller are un traseu teatral în România.

Mărturisesc, însă, că sînt extrem de afectată de lipsa totală a mizei acestui Titus Andronicus, jucat pe scena mare a Teatrului Național din Iași. O lipsă de miză în toate planurile, de la versiunea scenică, spațiu scenografic, costume, așa-zise proiecții, pînă la jocul actorilor care, în ciuda unor eforturi considerabile pe ici, pe colo, ale unor actori, nu reușesc nici rostire impecabilă, nici atitudine, nici emoție mai mult de cîteva minute cît de cît credibile. În ceea ce expune regizorul, este o confuzie gravă în jonglarea cu timpul, cu „atunci“ și „acum“. Tensiune de pe scenă este artificială, falsă, exterioară, foarte departe de cea din piesa lui Shakespeare, de nuanțări și chiar de definirea tipurilor de violență, a motivării șirului de crime, cum este asamblat acest puzzle al răzbunării. Emoția este absentă în spectacol, ca și revolta, ca și elementele care ar trebui să vorbească despre o dictatură, despre un anume tip de dictator, despre cine sînt personajele lui Shakespeare și care sînt modificările regizorului, accentele interpretării sale după o logică pe care eu nu am fost în stare să o descopăr.

În fiecare seară sînt într-o sală de spectacol. De la începutul unei stagiuni, pînă la sfîrșitul ei. Voi vorbi curînd despre această experiență. Deși spectacolele coerente, juste, legate, corecte, să spunem, sînt tot mai rare, în toți ultimii ani de cînd observ această realitate – care nu are nici o legătură directă cu lipsa banilor din buget – nu mi-am pierdut bucuria personală de a găsi un mic detaliu care să-mi dea sentimentul că nu am pierdut ore din viața mea degeaba, că cineva este abuziv cu mine, că stradania unora nu este în vînt, că nu m-am modificat uman. Deci, caut ceva valabil, chiar și în ciuda evidenței, uneori. Ca să-mi justific răbdarea infinită și, uneori, lipsa de putere de a taxa erorile, ororile, paranoia, agresivitatea, obrăznicia, derapajele, atacurile vocale neîntemeiate. Pentru că în continuare cred că ele nu au legătură cu forma de umanitate și de dialog, profundă și esențială, pe care teatrul o are prin definiție. Ca să-mi alimentez mereu dragostea inepuizabilă cu care urmăresc acest fenomen de aproape treizeci de ani, în curînd. Nu vînez greșeli, caut argumente și răspunsuri pentru seri mai puțin reușite, caut ideea regizorului cu încăpățînare, pentru că ea trebuie să fie scheletul unui spectacol, indiferent de cum a ieșit el în cele din urmă. Ideea este baza oricărei construcții. Sînt complet dezorientată cînd nu o găsesc. Cînd totul este prezentat pompos, monumental, confuz, plin de șabloane tîmpite și de toate felurile, cînd distribuția este făcută, în puncte esențiale, complet greșit, cînd spectacolul este nicicum, de fapt. Ca acest Titus Andronicus. Am crezut că versiunea scenică va simplifica anumite relații stufoase din text, amplificînd, astfel, tensiunea, frica, teroarea de pe scenă. Nici vorbă. Ce se spune într-o replică este arătat imediat. „Taie-mi mîna“ spune la un moment dat Titus. Zis și făcut. Aaron se suie pe o masă, i-o taie imediat, mînuie greoi un fierăstrău, Titus dă din picioare sugerînd, probabil, durerea. Dar de ce se întîmplă asta? De ce au loc atîtea crime, care este mecanismul răzbunării, logica ei, principiul dominoului care pune la pămînt tot, putere, iubire, viață, asta este ceva care nici nu există în spectacol. Nu a interesat pe nimeni. Nu există urmă de metafizică. De poezie. De structură limpede și simplă a schemei spectacolului. Cin este Titus Andronicus? Cine este exact Saturninus? Bassianus? Care este conflictul care duce la atrocități și la gradul înalt, animalic al lor. Personajele sînt nesprijinite în această montare. Traseele complicităților, al vinovățiilor, duplicitățile, trădările sînt doar fie spuse rapid în vreo replică, fie rezolvate sumar, pleonastic. Nu am deslușit nicăieri care este interpretarea regizorului pe acest text al lui Shakespeare. Cred că nu este. Nu poți să începi cu filmări live, cu proiecții – m-am săturat de maniera asta de atîtea ori goală, plictisitoare, lipsită de consistență, fără mesaj, folosită cu încăpățînare prin teatrul românesc, de cele mai multe ori ca o formă fără fond – aducînd acțiunea foarte „azi“, „acum“, cu scurte interviuri și replici din exprimarea găunoasă a politicienilor români și să abandonezi complet drumul. Păi, unde sîntem? Despre ce „Timp“ este vorba în propoziția domnului Muller? Dar în cea a domnului Buhagiar? Poate că undeva prin efecte, trucuri și mutatul inutil de coloane somptuoase de colo-dincolo, prin fumul-șablon, printre costume poate din vremea lui Mussolini, nu mi-e clar, și unele „sălbatice“, primitive, nu știu, prin peruca penibilă a maurului Aaron, prin mișcările ilogice și crispate de pe scenă s-a pierdut acțiunea, coerența ei, esența personajelor.

La Teatrul Național din Iași s-a construit o trupă. În ani. Cu trudă. Dincolo de toate conflictele. Actorii au lucrat cu cei mai importanți regizori și scenografi, și-au elaborat un statut valabil în peisajul nostru teatral, identități artistice, profiluri, registre, s-a făcut performanță. Și este meritul lui Cristian Hadjiculea, directorul care a avut strategie și program. Cu un calm eficient, în fond, pe care nu l-am apreciat întotdeauna. Dar care este acolo mereu și care, cred, a făcut să funcționeze real, de fapt, acest teatru. Și de asta regret derapajul de la Titus.

În fine, Titus Andronicus este o cădere. Nici prima, nici ultima din teatrul românesc.

Pentru mine este într-un fel surprinzătoare. Mi se pare că toată lumea s-a aruncat în gol, mergînd cumva pe mîna regizorului, ceea ce este normal, dar fără plasă de siguranță. Este o cădere în gol. Și pentru că este Shakespeare, și pentru că o analiză serioasă și rafinată a dictaturii, a puterii, a accesului la ea, a ceea ce înseamnă mărirea și căderea azi, acum, mi se pare un subiect fantastic pentru o dezbatere estetică, teatrală, vie, dinamică, pe bune. Societatea noastră, și atîtea altele, sînt sufocate de impostură, de reflexe dictatoriale, de crime aberante și abominabile, de atrocități și atentate grave la orice formă de libertate. Am crezut că spectacolul cu Titus Andronicus ar putea să ofere un tip de analiză, de invitație la meditație, la metafizică. N-a fost să fie așa.