Femei între ele

Romanul de debut al Cristinei Vremeș, Trilogia sexului rătăcitor (Humanitas, București, 2019) constituie o amplă explorare a feminității într-o lume de margine, la propriu și la figurat, cu o familie care trăiește la marginea Bucureștiului, în orășelul Chitila. Trei voci sunt prezente în roman, Bunica Mariana, Mama Liliana, Ada, dar un loc important, poate chiar figura centrală, matriarhul, o constituie mama Lisveta. Bărbații sunt auxiliari, fie ocupă un rol neutru, convențional și subaltern, fie sunt pasageri, fie devin excesivi și astfel sunt evacuați la un moment dat din căsniciile în care s-au instalat instaurând satrapii, regimuri personale. Femeile se află între ele, încearcă să transmită ștafeta de la o generație la alta străduindu-se să păstreze tiparele vechi ale unui mod de viață. Chiar dacă ajung în situații conflictuale, chiar dacă viața împreună este minată de dezacorduri, chiar dacă prezența celor vârstnice în viața celor mai tinere devine la un moment dat opresivă, ceva le leagă indestructibil. O solidaritate puternică celebrează indefinita putere a feminității de a se relansa în urma unui eșec, de a se autoconserva, de a concepe o rezistență aproape obstinată la nou, profesând un fel de conservatorism propriu famiilor burgheze de acum un veac. Spre deosebire de romanul – cronică de familie care explorează evoluția unor mari familii aristocratice sau din marea burghezie precum Casa Buden­brook al lui Thomas Mann sau Forsyte Saga al lui John Galsworthy, romanul Cristinei Vremeș urmărește desfășurătorul unei familii modeste, plasată cumva la mahala, fără accentul peiorativ cu care termenul a fost ulterior încărcat. Astfel, lumea romanului se plasează mai aproape de aceea pe care o explorează Gabriela Adameșteanu în Dimineață pierdută cu pitorescul unor vieți concepute într-un fel de ralanti, în rutine scandate de circularitatea sempiternă a momentelor unei zile, filtrate prin lumina ei, absorbite la crepuscul în uitare. „Lumina zilei se depunea pe vița-de-vie, pe țărână, pe acoperișul în două valuri, era o atmosferă cleioasă ca melcul. Seara se lăsa ca o respirație adâncă, iar ziua intrase în lucruri, în obiecte, lăsând în urmă un strat ce se adăuga în cugetul celor întorși de la târg, de la câmp, sau de la horă, de la cei care se iubeau, se desfătau, se ciomăgeau. Detaliile vieții de peste zi – felii de pepene roșu, apa de fântână pe stomacul gol, uităturile chiorâșe, glumele deocheate – mocneau în continuare la apus, însă aveau să se scurgă curând într-un vad fără fund, în uitare. Ziua se stingea și se vărsa în trecut fără a protesta, fără păreri de rău.“ Cristina Vremeș sesizează ceea ce este un propriu al acestei lumi matriarhale, o regie a vieții în care violența schimbării este domesticită ca și imprevizibilul, în care nu este loc pentru eveniment. Aceste existențe sunt atente la ceremonial, la obicei, la mișcările domestice aproape ritualizate în care spiritul sărbătorii se adăpostește în aromele cozonacilor și ale sarmalelor.

Cum se înfățișează acest univers feminin? În primul rând, printr-o evacuare a istoriei. Succesiunea generațiilor pare să facă abstracție de orice context evenimențial, chiar și traversarea unor perioade dramatice, marile comoții ale istoriei, cel de-Al Doilea Război Mondial, pierderea lui, ocupația sovietică, accederea la putere a comuniștilor, reformele radicale, naționalizare, colectivizare etc. trec într-un fundal cețos, difuz, îndepărtat, nu induc nicio formă de reflecție. Nu există niciun comerț cu istoria, deși există unul cu timpul, dar nu ca timp istoric, ci ca un ceas organic al feminității care nu bate ora exactă. De aceea romanul Cristinei Vremeș este departe de a fi unul istoric, spre deosebire de Cronica de familie a lui Petru Dumitriu, spre exemplu, explorând într-o dimensiune a manierei de a trăi.

Al doilea aspect mi se pare de asemenea semnificativ: nu există în această feminitate nimic insurgent, doctrinar, ideologic, autoscopic, de analiză a propriei condiții în raport cu societatea. Femeile asigură transmiterea unor coduri morale, de comportament, în regimul reflexului mentalitar al unei lumi puternic normate unde reprezentarea de sine a femeii fixează roluri casnice consacrate. Sensul unei emancipări angajează un dialog cu rosturile, rânduiala, mai puțin cu societatea ca instanță represivă sau cel puțin restrictivă. De aceea, nicio raznă nu conduce către forme militante pentru că contrazicerea este o zicere care nu instaurează, ci restaurează puterea femininului. Femeia își asigură suveranitatea asupra gospodăriei, fără a explora dincolo de ea, atribut prin excelență masculin, se fixează în cadre domestice cutumiare. Toate limitările au însă o contrapondere semnificativă într-un fel de forță aproapte tectonică a femeiescului care nu are decât rar o abordare frontală, cât o mișcare de eschivă, laterală. Un același scenariu evidențiază dinamica particulară a femininului, violenței bărbatului nu i se opune o rezistență pe măsură, ci o supunere inițială care adâncește servitutea până la insuportabil, până în preajma rupturii, nici aceasta violentă. Forța femini­tății beneficiază de un pasiv de mlaștină care sufocă mișcarea intruzivă, o suspendă, o redă unei inerții disolutive. Absența evenimentelor este și consecința formelor de sociabilitate proprii acestei lumi la modul feminin. Totul se consumă în familie, o evadare este urmată de o întoarcere, o căsătorie eșuată are drept consecință tot revenirea la matcă, la stup. Lumea masculină este încărcată fie de violență și urâțenie ca în cazul unor Vasile Milea sau Titus, fie și sub semnul unei apetențe sexuale de consumator, nediferențiată. Într-un fel, lumea băr­baților este scoasă în afara frontierelor acestei matrii în care veghează o imuabilă ordine feminină. Cumva timpul pare să stea pe loc, sentimentul declanșării lui e în afara unui eveni­ment „istoric“, ci coboară adânc în corporalitate, în emoție, în senzație. Pe urmele Horten­siei-Papadat Bengescu, Cristina Vremeș este un observator atent al tuturor mișcărilor subtile pe care sensibilitatea feminină le ocazionează, frisoane maladive sau erotice, mișcări compulsive, apatii sau euforii, dizlocări abisale, complexe inefabile etc. În acest univers, bărbații se rătăcesc atunci când nu sunt pur și simplu intruși, admiși cu titlu provizoriu, incapabili să recepționeze emisiile unui releu emoțional extrem de complex. Într-un fel, feminitatea este redată puterii ei și vibrației care deschide un orizont de posibilități, un orizont perceptiv. Corpul feminin apare în toată splendoarea și mizeria fragilității sale organice, cu o forță colerică a visceralității. Moartea este adăpostită, gestată în trupul bunicii Mariana ca și viața, și doar femeile pot să metabolizeze muritul și trăitul în stări vegetative, care absorb temporar marile combustii emoționale. Copilăria și adolescența Adei oferă excelente pagini de roman, iar autoarea are această vocație de a sesiza complexitatea, extraordinarul în ordinarul unor vieți seriale. Trecerea de la relatarea la persoana a III-a la persoana I are subtilitățile ei și denotă un joc perspectival rafinat, fie că scriitoarea ne ține în față un tablou de gen, fie că dorește să intrăm în el pentru a face palpabil ceea ce ochiul explora.