Să dedici o monografie unui poet contemporan este, orice s-ar zice, un act de temeritate, măcar din două motive: atingerea gândului că ai stăpâni suficiente lucruri dintr-un vast areal pentru a contextualiza și ideea de a „fixa” un stream of consciousness încă în derulare sub ochii tăi. Credința noastră e că riscul de a te lăsa „capturat” de obiectul studiului se diminuează semnificativ dacă se apelează la un ritual al încercuirii hermeneutice de tip academic, respectiv explicitat pas cu pas, pentru dezambiguizarea profilactică a oricărei adjectivări. Astfel procedează Ioan Gheorghișor, prin ipoteze negrăbite, asumate didactic, prin acoperirea bibliografică de tip extra-precaut (sursele de pe net, spre pildă, sunt precizate, mereu, și prin data accesării), aspecte vizibile imediat, frapant, am zice, în modalitatea de arhitecturare retorică a capitolelor și subdiviziunilor demonstrației, care sună „catedratic”, drept care spicuim: Întâmplările din copilărie, generatoare de experiențe inițiatice; Lirica suferinței din solidaritate cu necuvântătoarele; Literatura vizionară. De la coșmaruri la revelații; Lumea de vise și fapte din preajma hotarului care unește, nu desparte; Scrieri despre inițiere. Întrebări și răspunsuri.
Este limpede, deja, că avem în față un demers credibil, atent supravegheat de sine și de unii vechi în domeniu, la origine teză de doctorat (coordonator: Iulian Boldea), unde se face o decentă repertoriere a opiniilor pro și contra, cu grija permanentă („detaliu”, vai, din ce în ce mai neglijat, pare-mi-se, azi) pentru evitarea acumulării superlativelor relative care conduc spre encomion. E la fel de adevărat că, atunci când vine vorba de anumite opere, ca, de pildă, Pasărea tăiată, autorul lasă prudența deoparte și nu se sfiește să rostească termenul capodoperă. La fel se întâmplă cu poeme precum Cântec, Daniel, Ursul, Mărturisire. Meritul îl vedem aici în moderarea „contrastului” dintre elansarea calificativului major, justificabil psihologic, provenit dintr-o etică a lecturii care nu-ți interzice entuziasmul pe cont propriu, pe de o parte, și logica, fatalmente cronofagă, a argumentării unui verdict, pe de altă parte.
Un interes special manifestă monografistul pentru stabilirea ideației și „sunetelor” de gamă gravă din amontele creației vizate. Apar, aici, ca „formatori”, Virgil Mazilescu și Marius Robescu, Emil Botta și Gellu Naum, Eugen Jebeleanu, Mircea Ciobanu și Lucian Raicu, pe lângă creatori de care Ileana Mălăncioiu s-a simțit influențată, ca Bacovia, Munch, Poe, Baudelaire, Esenin. Nu se pierde nicio clipă din vedere preocuparea poetei pentru zona eticizantă a influenței hybris-ului (cu referiri precise la cartea echivalabilă cu abordarea unui subiect întemeiat științific, de data aceasta, nu liric: Vina tragică (tragicii greci, Shakespeare, Dostoievski, Kafka), din 1978). Pe cale de consecință, secțiunea despre poezia coborâtă în stradă, consacrată atitudinii antitotalitare a celei care a înțeles Urcarea muntelui (opul din 1985, ediție necenzuată în 1992), ca pe o Golgotă lăuntrică, are ancore puternice în caracterizarea pe care i-a făcut-o, la un moment dat, N. Steinhardt: „Curajoasă. Aspră. […] suflet adânc, colțuros”. Greu îți vine, atunci, să nu citezi o remarcă a autoarei pe marginea unui filosof născut pentru a profetiza negru: „Kierkegaard spunea că disperarea este cel mai rău dintre rele pentru că te împiedică să acționezi și conține în sine pierzarea, dar că tot ea este și cea care dă verticalitatea umană. Dacă lucrurile stau așa înseamnă că disperarea nu ar putea împiedica existența unui sens ascensional nici în poezia mea”. Satul, prin urmare, ca matrice, capătă alte valențe decât cele re-prezentate prin „canonizatele” localități Humulești, Hordou, Rășinari ori Siliștea-Gumești, tocmai prin evitarea mărcilor identității geografice.
Ioan Gheorghișor nu se înșală când mizează (aproape) tot pe conceptul de inițiere, unde se amalgamează, în proporții indiscriminabile, vizionarismul, goticul, profetismul, arhaicitatea etc. Vin în ajutorul „siguranței” sale epistemologice și afluenții detectați ca atare din rețeaua metaforelor obsedante (cu expresia lui Charles Mauron), prin Nicolae Manolescu (cel care discută somnul eminescian din volumul Către Ieronim – și nu numai –, unde numele sfânt din titlu, etimologic vorbind, e echivalat cu „dulcele meu domn”), Eugen Negrici (propunător al formulei „consubstanțialității vieții și a morții”) sau Irina Petraș, care indică și sublimează bacovianismul, ca postură, nu ca poetică, în Știința morții.
Până la urmă, constată, judicios, autorul, punând cap la cap biografeme și translări critice ale lor, inițierea, atunci când există (prea mulți, astăzi, se pretind inițiați), nu poate fi decât o imersiune în sine, un solilocviu, cu punct de sosire, la o adică, în genericul volumului de interviuri pe care le-a acordat Ileana Mălăncioiu, Am reușit să rămân eu însămi (2016).
