Zaharia Stancu și retorica lapidarității

Relativa uitare a lui Zaharia Stancu, azi, se datorează mai puțin angajamentului său politic de după 1944, cât supralicitării editoriale a prozei din ciclul Desculț. O fi colindat romanul respectiv lumea „în sandale de aur” (cum spuneau, în epocă, toți cei care doreau să-l flateze pe influentul președinte al Uniunii Scriitorilor), însă acasă nu mai călătorește deloc, din păcate.

Spun „din păcate”, nu numai pentru că, în sine, ciclul Desculț nu este de ignorat în istoria prozei noastre postbelice. În general, fără să fie un mare scriitor, Zaharia Stancu este un creator cu „sigiliu” aparte și o personalitate cu o considerabilă influență asupra vieții noastre literare postbelice, în special în perioada 1966-1974. Un roman ca Oameni cu joben (1941) – care, ulterior, avea să-i devină nesuferit autorului, din cauză că-i dezvăluia vulnerabilitățile personale – îl apropie, de pildă, nu doar biografic, ci și ca modalitate „autentistă”, pe Stancu de Anton Holban. Jocul cu moartea (1962), la rândul său, este un puternic și captivant roman picaresc, în care spațiul balcanic răvășit de Marele Război servește drept fundal pentru o tulburătoare analiză a pervertirii omului de către istorie. În fine, Șatra (1968) este o incursiune realistă pe teritoriul unei societăți arhaice, aflate în conflict cu aceeași neiertătoare istorie.

În raport cu această întinsă și inegală creație romanescă, poezia lui Zaharia Stancu a intrat, încă din timpul vieții, într-un anume con de umbră. Și totuși, prozatorul acesta aspru, cu inimitabilă dicțiune, care a aspirat să creeze fresca ultimă a țărănimii din Câmpia Dunării, a debutat în 1927 ca poet, cu Poeme simple, și a publicat în timpul vieții încă alte șapte volume de versuri. Ultimele două, Cântec șoptit (1970) și Sabia timpului (1972), cu numai câțiva ani înainte de trecerea sa la cele eterne. E de mirare că, apreciat superlativ ca poet în primii ani, Stancu mai este receptat astăzi aproape exclusiv ca prozator tradiționalist. Excepțiile importante sunt reprezentate de Nicolae Manolescu, în Istoria critică a literaturii române, unde poezia autorului romanului Desculț este analizată și fixată din perspectiva „ecourilor sensibilității naturiste de odinioară”, respectiv, de Alex Ștefănescu, care, în Istoria literaturii române contemporane (1941-2000), nu trece nici el indiferent pe lângă cele două plachete postbelice ale lui Stancu.

Antologia O sută și una de poezii, îngrijită de Mircea Moț și apărută în deja remarcata colecție omonimă a Editurii Academiei Române, aspiră să schimbe ceva în privința receptării actuale, incomplete, dacă nu de-a dreptul injuste. Ea parcurge cele opt volume de versuri ale lui Stancu și selectează, cu gust sigur, acele texte care îl pot readuce în actualitate pe poet. Măcar în actualitatea unei dezbateri critice – vezi ancheta privind Lista canonică a literaturii române, pe care o publicăm în numărul de față al revistei noastre –, dacă nu și în cea a lecturii curente.

Trebuie spus, ca preambul, că ediția nu aspiră să fie mai mult decât atât. Aparatul ei critic se reduce la o prefață, o selecție succintă de comentarii critice și indicarea anilor de apariție ale celor opt volume din care s-a făcut selecția. Este, așadar, în mod vizibil, o antologie de lectură, menită să suplinească absența reeditărilor din poezia lui Zaharia Stancu, iar nu una de studiu, destinată eventualului cercetător sau monograf al poetului. Fac precizarea nu spre a diminua meritele ediției, ci spre a sublinia caracterul recuperator al colecției din care face parte, în care au apărut culegeri și din operele altor poeți contemporani importanți, ocoliți de marile edituri.

Vorbeam de gustul sigur care a guvernat selecția titlurilor: el se referă atât la alegerea poeziilor celor mai valoroase și mai expresive pentru profilul autorului, cât și la plasarea accentelor corecte în cadrul unei opere inegale. Astfel, cele mai multe texte, 31, sunt provenite din volumul de debut, urmat de cele două culegeri postbelice, care au furnizat 16, respectiv, 15 poezii. Cele mai puține provin, se poate deduce, din plachetele publicate în timpul războiului, atunci când atitudinea de stânga asumată de Stancu (e de discutat cu câtă convingere) a „tulburat” matricea unei poezii care mizase până atunci pe simplitate, pe bucolic și pe gnomic. Receptarea în epocă a semnalat aceste inegalități, iar editorul a fost atent să respecte formatul colecției, care este, cum spuneam, unul de best of…, nu de opere complete.

Cititorul de azi al poeziei lui Zaharia Stancu este frapat, mai ales, de actualitatea formulei găsite de poet în 1927. Simplitatea formală a lui Stancu nu este, desigur, pseudo-minimalismul actual, dar pune mai puține obstacole în calea unei lecturi ingenue, debarasate de bagajul cultural pe care-l necesită lectura unor poeți ca Lucian Blaga, Ion Pillat sau chiar Tudor Arghezi. Dintre marii interbelici, doar Bacovia pare la fel de puțin sensibil la trecerea timpului (cu alte cuvinte, la schimbarea codurilor în poezia noastră). Fără să facă parte din raftul întâi al liricii dintre cele două războaie, Stancu a scris o poezie a cărei retorică nu poartă amprenta epocii: „Aripa serii fâlfâie lin,/ În casă, pe lângă casă./ Ulciorul de miere e plin,/ O pâine proaspătă stă-ntreagă pe masă.// Nu ne este nici foame, nici sete,/ Nici dor fierbinte de-albastrele zări,/ Vrem numai să ne plimbăm pe-ndelete,/ Plini de dragoste, amețiți de visări.” Explicația acestei actualități se află în refuzul acelei „artificialități” care constituie însăși convenția poeziei moderne, de la Baudelaire încoace, absență în care critica interbelică a văzut fie semnul unui tradiționalism farouche, fie, dimpotrivă, pecetea unui avangardism al autenticității tiparelor originare, similar celui brâncușian.

Se cuvine făcută, însă, și observația că, așezată în-
tr-o selecție care acoperă întregul interval dintre 1927 și 1972, poezia lui Stancu își dezvăluie și evoluția interioară. Simplitatea și „ingenuitatea” prin care se remarcase în anii debutului erau atunci rezultatul lipsei de experiență și al unei adeziuni, mai degrabă naive, la o poetică în care gustul pentru ruralitatea din care provenea autorul se împletea paradoxal cu un avangardist refuz al poeziei „burgheze” și „convenționale” (adică moderniste). În anii senectuții, dimpotrivă: simplitatea devine un stil conștient asumat, iar această transformare se recunoaște la nivelul controlului asupra limbajului: „Azi-dimineață eram rouă./ A venit soarele și m-a băut,/ Viața împărțindu-mi-o-n două.// Azi la amiază eram nor,/ A venit soarele și m-a băut,/ Picătură, cu picătură, ușor.// Astă-seară voi fi stea,/ N-am să clipesc de multe ori./ Marea mă cheamă, vrea să mă bea.” Gnomicul devine, se observă cu ușurință, un efect căutat, nu unul spontan.

Zaharia Stancu ni se mai dezvăluie, la o lectură îndeaproape, și ca un straniu poet al solitudinii absolute: postură care, știm din paradoxalul și halucinantul traseu al lui Darie „prin cenușa imperiului” (din romanul Jocul cu moartea), îi este caracteristică și în proză. Chiar și – sau poate tocmai – poemele de dragoste respiră o singurătate frisonantă, cosmică, a cărei formă de dialog cu sine este versul: „Stau lângă soare și eu, nu ard, nu m-aprind,/ Stau lângă soare și cânt,/ Grâul se scutură greu, pe pământ,/ La anul alt grâu să se legene-n vânt,/ Alt grâu, mereu alt grâu să se legene-n vânt.” Lapidaritatea, „muțenia” gnomică și solitudinea încăpățânată i-au devenit poetului stil, un stil pe care, de altfel, depun mărturie cei care l-au cunoscut în ultimii săi ani pe legendarul președinte al Uniunii Scriitorilor, acesta îl adoptase și în viața de zi cu zi.

M-a încântat cu adevărat reîntâlnirea cu poetul Zaharia Stancu, fie și sub forma restrânsă a unei antologii best of… Și m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva ar trebui să revizităm mai aplicat poezia interbelică, pe alte filoane decât cele consacrate de canonul lovinescian. Stancu, cu siguranță, nu este un autor de trecut cu vederea și nu putem decât regreta faptul că, între imnografii care-i cântau osanale în anii în care a condus breasla noastră, nu s-a aflat nici un critic adevărat, capabil să îi consacre o monografie.