Copil, inevitabil, al secolului vitezei și cosmopolitanismului, dar și visător incurabil, cu încuibate lecturi de rit romantic, Adrian Sângeorzan e un confesiv lucid, care se simte precum peștele în apă cartografiind, simultan, fantasmele proprii și pe cele ale planetei. Parte din apertura gândurilor duse prin versuri s-ar deduce, biografic, din statutul său de româno-american (volumul de față e bilingv – poartă și titlul de The Span of Memory – cum e cazul și precedentelor cărți de lirică ale autorului). Însă simpla vaganță și curiozitate a esticului trăitor în lumi cu densități diferite nu ar explica numaidecât propensiunea spre meditația gravă, dar deloc apocaliptică, asupra condiției umane astăzi. Poetul se arată preocupat, acum, de tema timpului, care înglobează, dominându-le, și subiecte precum dezrădăcinarea, problematica adaptabilității, alteritatea etc. De aici și genericul ales, un fel de a spune că toate lucrurile duc, platonician, la memorie, așa strâmtă și capricioasă cum e ea, totuși singura calitate mai acătării de a ne defini ca specie care-și zice homo sapiens.
Drept care, fără emfază sau ton oracular, cu modestie epistemologică (jucată sau nu, chiar nu importă), înregistrăm „mărturia” cuantificabilă la bursa expresivității ca atare: „Cât ținerea mea de minte/ Nu mă minte,/ Cât aud, scriu și văd cuvinte/ Și copaci cu rădăcinile înainte/ Voi continua să fiu mulțumit de/ Lipsa mea de semnificație/ Că am trecut clasa fără tabla înmulțirii știută/ Cu nota la purtare scăzută/ Fără pene pe brațe/ Fără puncte cardinale”. De altfel, ideea de reper – puncte cardinale, busolă, copaci longevivi, acreditați, care i-au văzut pe Isus și pe Buddha – este omniprezentă, pentru că, logic, nu se poate arhitectura memoria în lipsa unor turning points. Iar aceste noduri de semne ale zestrei noastre genetice, chipurile unică și irepetabilă, se pot regăsi/recupera prin plonjări în era lutului primordial, aspect posibil, evident, doar prin culoarele subconștientului. Nu e de mirare, așadar, că o „voce” lirică este doctorul Freud, cel care dă teste cu „răspunsuri greșite” sau evacuate, pur și simplu, astfel că te simți tu suspendat între opțiuni străine, oricum, de voința ta. Postura, sau, mai degrabă, statura părintelui psihanalizei apare asociată, în textul poemului extins cât cartea, unui Profesor în fața căruia, oricum ai da-o, tot ieși vinovat. E, aici, o mică ancoră kafkiană, legată, indiscriminabil, de păcatul originar și de modurile, atât cât își poate imagina omul (vezi diferențialele divine ale lui Blaga), cum se poate mânui lutul originar.
Ipoteza unei rele nașteri, în sensul cioranian, nu e exclusă. Mâna divină putea, la o adică, să aibă de modelat un lut oarecare, din acela refractar la infuzia de har, care se exprimă, politicos-sceptic, așa: „Domnule Profesor, cel mai mult îmi plac geografia lucrurilor,/ Astrologia aplicată și exercițiile de sfârșitul lumii./ Orele de ieșire în spațiu mă liniștesc cu adevărat/…/ Da, Domnule Profesor, aveți dreptate/ E speranță în uscăciunea de pe steaua polară/ Unde nu e urmă de gheață/ Dar felul în care Dumneavoastră/ Prezentați sfârșitul picăturilor de ploaie/ Îmi inundă inima cu o pace cutremurătoare”.
Totuși, poetul nu e închinător la instanța aceasta „profesorală” asupra alcătuirii lumii, pentru că el mai are de „prezentat” chestiuni care țin, în fine, de nonaderența la uniformizare, de apărarea unui individualism salubru, în conflict oblic, oarecum, cu ingerințele globalizării gândirii. Or, tocmai împotriva efasării individualității se ridică, așa, ca cetățean liric al obștii (aceea neștearsă pe creier de political correctness), Adrian Sângeorzan, când ține să „evoce” faptele unei girafe albe pe „strada noastră” sau ale unui melc vitezoman, care, cumva, misterios, s-a oprit din cursă, cu bale cu tot, deasupra inimii poetului. Din moment ce, azi, de fapt, cam de multișor, nu mai rimează poezia cu transa, racordul la cele siderale se cuvine domolit, în termeni de postmodernitate, așa zicând, îmblânzită, acceptată, fără entuziasm: „Încet mi-am revenit,/ Vorbesc din nou, scriu reclamații pe nori/ Mă scol, mănânc, lucrez, fur timp/ Sunt plătit cu ora din aceeași rezervă a cerului/ Unde dobânda crește”.
Ținere de minte, în ambele sensuri (branșare la Mnemosyne și a te ține deasupra ismelor, ca formă de emancipare, respectiv să-ți păstrezi cumpătul), îl recomandă pe Adrian Sângeorzan drept un poet alcătuitor, binevenit, am zice, în epoci tulburi, de manifeste „blânde”asupra alienării, cu atât mai alertante.