Un kilometru cub

La sesiunea de examene din vara lui 1967 am primit numai note de 5 (până atunci luasem 10 la fiecare materie; la literatură universală chiar 10 plus). Cine ar fi răsfoit carnetul meu de student ar fi crezut că dintr-odată, la sfârșitul anului II de facultate, m-am tâmpit.

Deși mă pregătisem cu atenție și vorbeam în deplină cunoștință despre orice subiect, examinatorii priveau parcă prin mine și la sfârșit îmi treceau în carnet invariabil nota 5. A fost o singură excepție. La examenul pe care l-am dat cu Paul Cornea, mi-a căzut un subiect despre care aș fi putut vorbi – la obiect, nu divagând – ore întregi: Vasile Alecsandri. Am început cu o succintă biografie a poetului, dar, pe neașteptate, profesorul m-a oprit cu un gest autoritar:

Suficient!

Mi-am spus în sinea mea: „Doamne! Și ăsta vrea să-mi dea 5…“

Paul Cornea mi-a luat carnetul și mi-a scris în el cu litere și cifre clare: „10 (zece)“.

Am ieșit zăpăcit de la acel examen. De ce nu mă lăsase să-mi dezvolt subiectul? De ce mi-a dat totuși nota 10?

(Răspunsul l-am aflat abia la patruzeci de ani de la consumarea întâmplării. De la Paul Cornea însuși: „Tuturor profesorilor ni se ceruse să-ți dăm note minime. Nici să te picăm la examene – ca să nu apari ca o victimă –, dar nici să nu confirmăm în vreun fel că ești un student bun. Eu eram hotărât, dinainte de-a te examina, să-ți dau 10. Mi-era teamă însă că nu cunoști subiectul și, ca să nu risc, te-am întrerupt după primele cuvinte.“ Ce om, Paul Cornea! Regret foarte tare că a murit.)

Am plecat apoi în vacanța de vară la Suceava cu bucuria de a-mi regăsi viața de altădată. Pădurile solemne de fagi scufundate într-un întuneric verde, râurile repezi străfulgerate de pești argintii, dealurile acoperite de o iarbă mătăsoasă, în care obișnuiam să mă culc cu fața în sus ca să văd lenta perindare a norilor pe cer…

Tata m-a așteptat ca întodeauna, bun și devotat, în gară la Ițcani, mi-a luat din mână bagajul, ca și cum aș fi fost încă un copil și m-a condus cu autobuzul acasă. Acolo mă așteptau alți oameni dragi – cei mai dragi din lume, spuneam eu pe atunci, ca și cum aș fi știut ceva despre lume. Mama, foarte mamă, cunoscând toate secretele vieții, cum să facă să-ți treacă o durere de cap, cum să-ți coase o haină ruptă fără să se vadă cusătura, cum să îmblânzească o vrăbiuță sperioasă, convingând-o în cele din urmă să intre pe fereastră în cameră și să i se așeze în palmă. Sora mea, Alexandrina (Săndica), cinstită, generoasă, structural inaderentă la vulgaritate; când ieșea în lume, puritatea ei avea – și are și în prezent – ceva neverosimil, ca puritatea nuferilor dintr-o mlaștină. Florin, fratele meu mai mic, mai puțin comunicativ decât mine, dar mai inteligent, sedus de logică, de jocul cu mărgele al abstracțiilor, fără prea mare priză la realitate. Există o plantă, „trei-frați-pătați“ (panseluța sălbatică). Frații mei și cu mine am fost porecliți de cunoscuți „trei-frați-nepătați“, poreclă cu care mă mândresc. Dar ce să facă în lumea comunistă „trei-frați-nepătați“? A fost, sincer vorbind, vai de capul nostru. Ne-a ieșit pe nas cinstea din care ne făcuserăm un fel de a fi.

La Suceava am avut timp să mă gândesc în liniște la complexa, irezolvabila problemă a relațiiilor dintre oameni. Înainte de cele întâmplate la București, o ignorasem aproape complet. Mi se părea lipsită de importanță, mă bazam pe faptul că de fiecare dată ea se rezolvă de la sine. Așa cum nu mă gândeam niciodată atent la aer, ci îl respiram pur și simplu, așa mă împrieteneam sau dezîmprieteneam spontan, mă instalam în centrul atenției celor din jur sau lăsam altuia această poziție, alăturându-mă cu larghețe celor care îl admirau, așa mă încăieram cu câte un băiat de vârsta mea, primind și dând pumni, pentru ca după aceea, în scurtă vreme, să ne împăcăm. Pe fete le consideram un fel de… fragi, pe care le culegeam fără prea multe deliberări, încântat de gustul și mireasma lor. Nu mă gândeam niciodată că au și ele o viață interioară, că abandonate de mine se pot simți singure și descurajate, că mă urăsc pentru că le sunt infidel etc. Când mi s-a întâmplat să mă îndrăgostesc, simțeam, imitându-l pe Eminescu, voluptatea suferinței din dragoste, dar trăiam și entuziasmul lui Labiș („Azi sunt îndrăgostit, e-un curcubeu/ Deasupra lumii sufletului meu…“), bucurându-mă din plin de iubire, în toate variantele ei. Pe parteneră o idolatrizam, o sărbătoream (îi scriam versuri pe coajă albă de mesteacăn), însă n-o aveam în minte ca pe o ființă omenească, ci ca pe o entitate celestă, fără mătreață și dureri de burtă, fără eșecuri și momente de anxietate.

Din Dostoievski n-am înțeles nimic în adolescență. Nu pricepeam de ce, în cărțile lui, câte un om suferă atât de mult din cauza unor semeni, în loc să se avânte în lumea largă și să se asocieze cu alți oameni, mai convenabili, sau în loc să contemple, de unul singur, un răsărit de soare.

Densitatea populației era prea mare în lumea lui Dostoievski, prezența umană devenea sufocantă (după cum aveam să citesc cândva într-un studiu al lui Valeriu Cristea). Îmi venea să spun: dar mai dă-i dracului de oameni, nu sunt numai ei pe lume! Când mergi cu avionul și privești în jos, îți dai seama ce puțin contează ei pe planetă, cât de puțin au modificat-o. Orașele seamănă cu niște jocuri Lego, despărțite de imense suprafețe sălbatice, iar drumurile cu niște biete linii trasate stângaci, ici și colo, pe suprafața unei planete pustii. Cred că extratereștrii de pe alte corpuri cerești, care ne observă cu telescoapele, încă se întreabă dacă Pământul este sau nu locuit de ființe raționale.

Mă impresionase și ideea unui matematician, care calculase că într-un kilometru cub încape, fizic, toată umanitatea. Toți indivizii de pe Pământ, în număr de miliarde, care construiesc case, poduri și vapoare, care se iubesc și cântă de fericire sau plâng la moartea celor dragi, care cultivă pământul sau duc războaie cu mii de victime, care fac istorie, toți, absolut toți, aruncați de-a valma într-o cutie cu latura de un kilometru, n-ar reuși s-o umple cu trupurile lor.