Lui Cyrano de Bergerac, autor al utopiilor despre Statele Lunii și despre Statele Soarelui, nu i-au plăcut nici locul, nici vremea în care s-a născut, cu exact patru veacuri în urmă. Din moment ce orice ființă este născută independent de voința ei, intrepidul polemist ar fi fost destul de iritat dacă ar fi aflat că în limba română există un verb la diateza reflexivă precum „a se naște“. Împotriva impresiei românului că se naște nu numai poet, ci și când vrea el, poetul satiric francez ar fi adus drept argument cele scrise în Statele Lunii: „Te-a consultat oare tatăl dumitale când ți-a strâns mama în brațe? Te-a întrebat dacă vrei să trăiești în acest secol sau să aștepți altul, sau dacă ai ambiția să te naști dintr-un om de treabă? Vai, tocmai dumneata, singurul interesat, ești singurul căruia nu i s-a cerut părerea!“ (Cyrano de Bergerac, Statele Lunii. Statele Soarelui, Ed. Minerva, 2007, p. 107). Nu putem ști dacă, înainte de a muri, în timpul celor paisprezece luni de suferință pricinuite de căderea în cap a unei grinzi, Cyrano de Bergerac și-a schimbat următoarea părere, expusă tot în Statele Lunii: „ș…ț este mai avantajos să mori decât să nu exiști, deoarece ca să mori trebuie ca mai întâi să fi trăit“ (Ibidem, p. 108).
Nu exclud ipoteza ca, antemergător cum era, Cyrano de Bergerac să fi fost în stare a face una dintre cele mai importante descoperiri din fizică – forța gravitațională – dacă, în locul grinzii, i-ar fi căzut în cap providențialul măr (la data întâmplării nenorocitului accident, Isaac Newton abia trecuse de zece ani). Cine nu știe mare lucru despre el, ar putea crede că, atunci când i-a trecut în revistă contribuția la dezvoltarea științei, Michel Onfray s-ar fi contaminat cu bățoasele idei ale protocroniștilor noștri: „Montgolfier și rachetă, turbopropulsoare și megafon, difuzor și walkman, becuri electrice și energie nucleară, rulote și automobile, case ecofizice și alocații familiale, ce previziune uimitoare a modernității noastre! Ce învățăminte să tragem din acest inventar genial? Că utopia nu este locul unui real imposibil, ci laboratorul realității de mâine, că nimic din ceea ce ține de gândire nu e himeric; că imaginația nu funcționează în gol, degeaba, căci ea furnizează carburantul viitorului“ (Michel Onfray, O contraistorie a filosofiei. 3. Libertinii barocului, Ed. Polirom, 2008, pp. 237–238). Este o caracterizare pertinentă, care nu trebuie totuși să ne determine să-l considerăm un gânditor ghidat de un demon al inventivității științifice sau un cercetător supus rigorilor experimentale.
Cyrano de Bergerac a fost întâi de toate o fire poetică și un spirit liber(tin) ce a privit cu interes sau cu pasiune la tot ce îi cădea sub ochi, nu și în cap (i-a acuzat pe dușmanii săi iezuiți că nu au fost străini de căderea fatalei grinzi). El a deschis larg porțile rațiunii („Rațiunea este singura mea stăpână“), dar și imaginației (facultate a cercetării și a descoperirii), grație reveriilor sale îndrăznețe. Astfel, și-a aerisit viziunea despre lume, confruntată cu dogmele inflexibile ale metafizicii și ale gândirii anchilozate. Cyrano de Bergerac era încredințat că numai printr-o astfel de eliberare antisistemică se pot realiza descoperiri științifice și intelectuale epocale. Uzitând de argumente năstrușnice și bufone, aduse din câmpul experienței comune, iar nu din sfera deductivismului, a reușit să strecoare, grație ocolurilor fabulatorii, idei subversive cu mare impact asupra mentalității contemporanilor.
Atât prin îndrăzneala viziunii, cât și prin aptitudinea de a concretiza și de a difuza principiile unei gândiri profund contestatare, Cyrano de Bergerac a străpuns groasele ziduri ale fortăreței clasice, deschizând perspective generoase spre epoca Luminilor și chiar înspre modernitate. A fost precursor al lui Swift și a pregătit terenul literaturii preponderent filosofice din veacul următor. Prin vulgarizarea și militantismul scrierilor sale pamfletare împotriva religiei și a organizării politico-sociale („orice are lungime și lățime, iar crucea nu-i altceva decât o lungime combinată cu o lărgime“), Cyrano de Bergerac nu este cu nimic mai prejos decât Voltaire și Diderot. Iată, de pildă, cum poate fi explicată neputința în a realiza eugenia rasială și religioasă, cu care s-au chinuit ideologii totalitarismului de extremă dreapta ai timpurilor nu prea îndepărtate de noi: „Să presupunem că mănânci un mahomedan; drept urmare, îl preschimbi în substanța dumitale! Nu-i adevărat că un mahomedan, odată digerat, se transformă parte în carne, parte în sânge, parte în spermă? Ai să-ți îmbrățișezi soția; cu sămânța provenită în întregime din cadavrul mahomedan ai să plămădești un mic creștin frumușel“ (Cyrano de Bergerac, Op. cit., p. 157). Ceea ce nu-l împiedică să facă, în cadrul utopiei despre seleniți, o pledoarie pro-domo pentru atenuarea complexului său fizic: „un nas mare este semnul omului spiritual, curtenitor, afabil, generos, liberal, iar un nas mic – dimpotrivă. Iată de ce facem eunuci din cârni, Republica noastră preferând să nu aibă copii, decât să aibă unii care să le semene“ (Ibidem, p. 145).
Se pare că, dacă ar fi fost cârnă, Cleopatra nu ar mai fi schimbat fața lumii și nu știm care era părerea „discriminatului“ Cyrano asupra acestui aspect (fizic) la femei. (Altminteri, nu avea prejudecăți de gen și nici bancuri cu blonde nu făcea, deși în Pentru o doamnă roșcată mărturisește: „Nu văd niciodată o perucă blondă fără să-mi amintesc de un smoc de cânepă“.) Trebuia să-l ferească Dumnezeu pe orice imprudent care se uita mai insistent la nasul lui dacă nu se știa un foarte bun duelgiu. Statisticile colegilor săi din Compania gărzilor regale arătau că numărul duelurilor, pe care el le provoca, erau egale cu numărul zilelor de când intrase în slujbă alături de ei. Alte mărturii ale contemporanilor spun că Cyrano de Bergerac s-a înfruntat odată de unul singur cu o sută de dușmani, dintre care doi au fost uciși, șapte au fost răniți, iar ceilalți au fost puși pe fugă. Poate că n-au fost chiar o sută, dar, oricum…
Era perioada în care și istețul d’Artagnan (cu al cărui prototip se pare că eroul nostru s-a întâlnit pe câmpul de bătălie) se alesese cu trei dueluri într-o singură zi, împotriva viitorilor săi prieteni. Plecând de la profilurile conturate de Alexandre Dumas mușchetarilor săi, pot spune că de Bergerac împrumutase câte ceva de la fiecare dintre ei: noblețea lui Athos, puterea lui Porthos și viclenia lui Aramis. Cu o parafrază călinesciană, aș spune că de Bergerac este un d’Artagnan trecut prin cultură. Poate că gureșul parizian cu rezonanțe gascone ale numelui ar fi rămas doar un d’Artagnan (neînfricarea de pe câmpul de luptă o dovedește), dacă nu ar fi citit Cetatea Soarelui, a lui Campanella, care i-a nutrit fantezia debordantă și visele umanitare, îndemnându-l la scris. Într-o vreme în care erau la modă romanele picarești spaniole, el a fost atras îndeosebi de „picaros“-ul lui Francisio de Quevedo, cu care se identifica: un personaj independent, mândru și înzestrat cu un grăunte de nebunie.
Fabuloasa posteritate literară, datorată lui Edmond Rostand, a început în 1897 (odată cu aceea a lui Dracula, prin publicarea romanului scris de Bram Stoker). O ruptură dintre persoana reală a lui Cyrano de Bergerac și imaginea creată de alții se produsese deja din timpul vieții, dar el a devenit personaj de mitologie literară odată cu piesa eponimă a lui Edmond Rostand, în care s-au luat mari libertăți în privința biografiei. Opera i-a fost covârșită de anecdotic și astfel personajul ficțional a ajuns să aparțină repertoriului celui mai popular din Franța, rivalizând cu personajele lui Molière.
Dificultatea în a pătrunde înțelesurile derutantei și paradoxalei sale opere (restrânsă în privința perioadei antume) este cauzată de abundența semnificantă, specifică polimorfismului baroc. În cadrul ei, discursurile contradictorii nu se exclud, ci se complinesc într-o pluralitate de forme ale aceluiași adevăr. Este ceea ce a demonstrat Dolores Toma de-a lungul unui studiu monografic, din care citez: „A nu se lua în serios, a se contrazice, a nu fi consecvent cu propriile afirmații, toate aceste principii baroce sunt rezultatul aceluiași punct de vedere. Departe de a institui o limitare, el marchează o eliberare: toate afirmațiile sunt egal de false – fiecare în parte – dar și adevărate – în ansamblul lor. ș…ț Sistemul său însemna tocmai refuzul oricărui sistem, al dogmei și fixității în aprecieri și opinii. Propunea în schimb o gândire liberă, caracterizată de o disponibilitate și o mobilitate radicală, care nu acceptă să se angajeze într-o singură direcție, ci este oricând gata, în funcție de împrejurări, să nege pur și simplu sau să dea replica, fie susținând părerea contrară, indiferent de conținutul ei propriu-zis, fie apărând o părere personală ce constituie, de obicei, prin însăși bizareria ei, o para-doxa“ (Dolores Toma, Cyrano de Bergerac, un model al barocului, Ed. Univers, 1982, pp. 77–78).
Cyrano de Bergerac a expus, într-un discurs agreabil, aparent simplu și cu turnură paradoxală, idei filosofice înalte, prin intermediul unor personaje burlești și savante totdeodată. Marele merit al acestui spirit rebel, căruia îi plăceau toate formele de protest înalt, este nu atât de a pune probleme la locul circumscris, cât de a le expune la timpul potrivit. Murind la 36 de ani, înainte de vreme (nu pot spune „prematur“, deoarece cuvântul ar fi inadecvat în ceea ce îl privește), ar fi putut spune și el ceea ce i-a atribuit unui selenit: „Dacă ar fi să vă conformați maximei voastre, Hercule, Ahile, Epaminondas, Alexandru și Cezar, care au murit toți înainte de patruzeci de ani, n-ar fi meritat nicio cinstire, pentru că, după socoteala voastră, erau prea tineri, deși tocmai tinerețea a fost izvorul acțiunilor lor frumoase“ (Cyrano de Bergerac, Op. cit., p. 103). I-au fost frumoase acțiunile acestui om cutezător, plin de spirit combativ, înzestrat cu o gândire eclectică și îndrăzneață. A negat teoriile despre nemurirea sufletului, convins fiind că acesta nu poate subzista fără trup, dar suflul său revine atunci când în aerul timpului zboară ideile contestatare. Viața și opera lui Cyrano de Bergerac îndeamnă nu numai să nu ne vedem lungul… nasului, ci și să ne luăm nasul la purtare. Numai astfel se poate schimba fața lumii.