Un autoportret moral

Simona-Grazia Dima: Pisica de lemn pictat, Ed. Cartea Românească, 2018, 72 p.

Tema predilectă a poetei Simona-Grazia Dima: o confruntare stăruitoare cu materia existențialului, însă una lipsită de violență, devenită aproape o rutină. Ca și cum și-ar fi vîrît mîinile într-un aluat îmbelșugat pe care se străduiește să-l frămînte: „Am ridicat de jos ceva ca o nucă/ și mi-a părut rău, dar era prea tîrziu:/ un lucru-ngrijorător mi s-a lipit de palmă,/ un boț mereu de altă formă și culoare –/ ba indigo, ba transparent sau plin de țepi,/ zbîrcit ori gemă de opal lăptos“ (Un lucru mutabil). Aluat care adoptă treptat forme diverse reprezentînd o deschidere trudnică spre lume. Înregistrîndu-le cu paciență, autoarea semnalează o inadaptare de fond a d-sale la condiția acesteia: „Zvîcnește în căușul palmei, vioriu,/ mijind o piramidă, o scară de palat,/ fîșii înguste din explozia vastă, sulfuroasă/ din adîncuri. Sau ia o-nfățișare de platou vîntos,/ cu drum de pierdere și-nsămînțare, unde fugarii/ lasă, din goană, împletituri și vorbe/ abandonează saci,/ blazoane, tablouri de familie“ (ibidem). Tentată de un imaginar în luxuriantă desfășurare, Simona-Grazia Dima se stabilește în mediul unei existențe personale unde nu-și găsește „tihna“ decît cîte-o clipă, fascinată de varietatea înfățișărilor ce i se deschid în față. E prea posibil să se producă astfel defularea unei solitudini cronice, după cum atracția exercitată de imprevizibilul joc al concretului ar putea fi replica naturală dată unor anxietăți: „Dacă pătrunzi în/ turbulența peisajului stîrnit în jurul lui, te bucuri/ de un strop de tihnă, cu capul pe-o desagă, apoi/ culegi rubine risipite-n praf. Dar, vai! Iar s-a-nclinat/ pe-o rînă straniul lucru și ies din el cortegii de furnici/ și prinți, se văd și filosofi cum fierb cartofi pe-o plită veche,/ prunci lacomi nu clintesc, ci cască gura cît o șură. Un vrăjitor/ suit pe-un mușuroi dispare, sorbit în propria tiradă despre/ focosul cuvîntului, maeștrii invizibili recită scripturi/ pe marginea șanțurilor“ (ibidem). Pierzînd din vedere faptul că la începutul feeriei a fost vorba de un mic obiect pe care l-a ridicat cu mîna, poeta își indică starea de spirit pînă aici doar subiacentă: „Uiți că tocmai tu îl ții în palmă,/ devii un personaj din lumea lui, apoi îți amintești, te-ntorci/ la tine – e liniștea întruchipată și, totodată, un vestigiu“ (ibidem). Cu o atenție delicată, feminină, dar și în virtutea unei sensibilități dezolate și, dintr-un atare motiv, precaute, Simona-Grazia Dima se apropie frecvent de lucrurile „mici“, de detalii. Astfel are loc o „aerisire“ a conștiinței oprimate de mult obositoarele solicitări ale ambianței. Odată fixat obiectul observației, acesta se dezvăluie înfășurîndu-se concomitent în volute fantaste. La un moment dat interesul autoarei e trezit de fluturii care „din tihna unui port plin de copii, (…) deschid în freamăt ochii/ și bat din aripi neliniștitor“, după care „dintotdeauna obsedați de marginile lumii (…) nemulțumiți – vor să răzbată/ dincolo de tivul zării./ Inimile lor spre-acolo bat,/ ca într-un hău din capătul luminii“ (Fluturi îndrăgostiți). Nu se află aici un indiciu al claustrării eului? Finalul priveliștii naturiste e trist, fluturii fiind devorați de „flori nesățioase“. Spre a urma o consolatoare întoarcere la duioșia infantilă: „un cerc de fluturi neatinși“ dorm în locul de unde și-au luat zborul, în timp ce „copiii îi mîngîie și-i recunosc“ (ibidem). Nu mai puțin expresive în structura discursului în cauză sunt figurile umane. Omul actual e un neliniștitor simbol al insațiabilei tehnicizări, al unei automatizări psihice, al urbanității nivelatoare. Prins între parametrii robotizării incipiente și ai arhaicelor obligații de turmă, are un aer confuz, deconcertat, în eterogenitatea manifestărilor sale: „Neterminat, stîngaci, în mers pe bulevard,/ își ține în mîini capul uriaș de mucava,/ pe el se conturează, speriate, semne – / greieri pe-un monitor de camfor/ din computerul nimănui“ (Omul-proiect). Cu toate acestea tipul uman în accepția-i nobilă n-a dispărut total din făptura hibridă astfel înregistrată: „Pentru el cîntă orchestrele nopții și-ncepe balul,/ el însuși nu știe ce este/ și merge mai departe,/ strîngînd aceleași resturi de pe jos,/ cu capul în brațe“ (ibidem). S-ar cuveni să-l protejăm împotriva epocii dizolvante, dar într-o anume măsură și împotriva lui însuși, a ignorării de sine la care l-a împins actuala despiritualizare galopantă: „El are nevoie de iubire,/ fiindcă despre sine nu știe nimic,/ lumina-l precede ori îl urmează“ (ibidem). Nu se dovedește mai reconfortant nici un „colocviu“ de intelectuali blazați, ezitanți, convenționali la culme: „Suficient de deștepți/ să-și aleagă porțiunea uscată a căii“ (Colocviu). Satisfacția de sine, defetismul, comoditatea fuzionează în torpoarea prezenței lor incomplete, căci „din cei anunțați doar jumătate au sosit“ (ibidem). Falsul elan nu va putea risipi marasmul unei îmbătrîniri sufletești, a unei involuții finale: „Tipi chei vor agita pumnii/ în favoarea unei anarhii fragede ca zambila./ Ceilalți vor asculta conștiincios, moșnegei/ cu capul în palme, oi în pășunea sfîrșitului“ (ibidem). Dezamăgirea actantului liric își înalță totuși privirea spre „adevăratul cer“, al viitorului prezumat reparator: „Mari prieteni de departe te-aplaudă/ din albia altui timp“. Mai convingător însă interesul afectiv i se îndreaptă din nou spre micile viețuitoare îndeobște nebăgate în seamă, întrupări ale sublimei neajutorări, ale inocenței paradiziace, adică spre trecut. Vrăbiile care „ar vrea să-și sape cuib în stîncă,/ să-nhațe boabele gîndului“ (În chin alchimic), spre a deveni victimele vulturului, văcuța Lakshmi care „a știut esențialul, a iubit“, „Cățelușa din moara de apă“ resimțită ca „o rudă apropiată“. Simona-Grazia Dima ne oferă astfel un autoportret moral compus din indirectitatea unor tușante mărturii, dispunînd de pasta groasă a imaginarului. Negreșit producția d-sale merită o mai accentuată recunoaștere.