Ultima Aglaja Veteranyi

Aglaja Veteranyi, Raftul cu ultimele suflări, traducere de Nora Iuga, Cuvânt lămuritor de Werner Löcher-Lawrence și Jens Nielsen, Postfață de Rodica Binder, Iași, Editura Polirom, 2019, 152 pag.

Parte din minunatul Ce-ai cu mine, vântule? (1937), poemul în proză Marginea indica preocuparea lui Arghezi pentru experimentul dezvăluirii. Îngrădit, un banal petec de curte împinge copiii și animalele mereu spre margini. Concluzia de aici putea fi lesne extinsă României totalitare: „Am înțeles atunci, târziu, că împrejmuirea nu trebuia făcută și că un loc dezgrădit e mai vast decât o țară închisă. Copiii și câinii nu mai trebuie să vadă zăbrele niciodată”. În mai puțin de un deceniu, istoria întrecea gândul poetului. Numai că Marginea lui Arghezi mai are un final: eliberată de limită, curiozitatea trece în reversul nemărginirii: în a strâmta măruntul până la învelișurile ascunse. Iar morți, mai târziu, protagoniștii afirmă că viața cu adevărat veșnică aparține orbilor vii. Probabil că astăzi, volumul arghezian poate fi citit în cheia fenomenologiei existențialiste. Semn că Arghezi rămâne greu de cuprins într-un tip de lectură critică.

Relectura Raftului cu ultimele suflări mi-a inspirat ocolul arghezian. Aglaja Veteranyi are ceva din viziunea acestui Arghezi, numai că în ipostază traumatizantă. Din fotografiile ei ne privește o ființă ferecată; în jur, o constantă aură tulburătoare: ochii ei, de o tristețe ireconciliabilă, par mai degrabă morți decât vii. Așadar, un orb viu, ai cărui ochi trag după ei la suprafață, într-o tentativă resemnată, ceea ce aș numi un destin de plumb. Nu altfel trebuie să fi trăit senzația de viață cea care s-a sinucis în urmă cu 17 ani. Tocmai încredința editurii al doilea (și ultimul) microroman și acordase Rodicăi Binder primul interviu în limba română. Cu alte cuvinte, după căutări labirintice, ea se punea de acord cu propria identitate.

Raftul… poate fi citit ca romanul unui refren: „Suntem mai mult timp morți decât vii”, sugerând că viața trebuie citită în cantitatea de moarte prezentă înlăuntrul ei. O spun eu altfel, căci Aglaja Veteranyi caută în proză, la fel ca în viață, soluția unei epuizări structurale. Găsesc util să reamintesc și că, pe de altă parte, cariera ei scurtă și uimitoare s-a dedicat, în bună măsură, moștenirii unei frici purtate în călătoriile ei din întreaga lume. De ce fierbe copilul în mămăligă, primul ei roman, vorbea tocmai despre poezia acestei realități. Raftul… recapitulează, la diferite vârste ale feminității, drama dislocării afective.

Romanul intrigă prin lipsa oricărui paradox. Nu poți sta pe marginea vieții fără să testezi, fie și prin scut oniric, micile bucurii. Aglaja Veteranyi scrie cu sentimentul iminentului. Întreaga ei proză e o formă de compromis cu viața. Totuși, în panoramarea maladivă din Raftul… naratoarea anexează poetic conexiunea cu mama de împrumut. Mătușa Reta înfiază simbolic nepoata nedorită de sora ei. Firul roșu al romanului urmărește agonia și priveghiul mătușii într-o tentativă a nepoatei de-a depăși, astfel, vămile fricii. Odată cu evenimentele tragice, naratoarea amintește aventurile familiei de circari – cu cele două surori libertine în prim-plan –, condiția de emigrant, distanțele față de rudele din România și, mai ales, față de relația intimă cu moartea a românilor. Îndeajuns de rătăcită, ea nu poate suporta balastul morbideții de import. Aglaja Veteranyi compune ample corespondențe poetice între memoria mătușii și, mai ales, cuvintele ei; ca și cum realitatea incertă, astfel poetizată, devine altă, imposibilă, dar suportabilă realitate. Mai adevărată decât toate.

Dintre personaje, Costel e un fel de duh al verdictelor aforistice, precum acela care prezintă biblioteca lui Dumnezeu cu ultimele suflări ale fiecăruia; asemănător, Reta e sigură că, în cer, toate sufletele se fac unul singur, că lui Dumnezeu trebuie să-i spunem povești, dar și că sufletul surorii „e ca o unghie încarnată”. În toate, naratoarea prezintă topirea unei ființe în cealaltă. Dacă până atunci e sigură că „toate lucrurile se petrec în absența noastră”, acum, fiica fără o limbă comună cu adevărata mamă comunică cu mătușa până la compatibilitatea de dincolo de viață.

Nu poți ignora stilul bulversant al Aglajei Veteranyi, ce duce cititorul într-un soi de cameră obscură a realității maladive. Un fel de cameră de joacă a unui copil veșnic trist. Ea scrie, de fapt, aceeași carte, doar că pornită din alt eveniment, la care se raportează un matur depresiv care nu și-a ucis cu totul inocența. Procesul interiorizării, extrem de plastic în patologia lui, are ceva din poezia neoexpresioniștilor și frisonul ludic al suprarealiștilor.

Ideea cea mai solubilă din Raftul… este că nu ne aparținem.

Mai puțin reușit decât prima ficțiune autobiografică, Raftul… rămâne un microroman poetic despre adevăratul protagonist al prozei unei scriitoare înconjurate de prea multe ziduri: cuvântul.