Oricât s-ar ascunde, fericirea nu scapă de Lavinia Bălulescu (n. 1985). La mine-n cap, romanul de-acum șase ani, acționa psihopatia căutării ei în fantasmele unei iubiri inegale. Purtând numele unei cârciumi reale, Terasa Fericirii este o colecție de schițe jurnalistice despre Bucureștiul unei optimiste fără leac.
Citind textele, nu poți să nu invidiezi câte i se pot întâmpla unei îndrăgostite de Capitală. Curat ghinion, pentru alții. Sigur e că Lavinia Bălulescu nu e niciodată plictisitoare. Verva ei se înscrie în orice situație: fie că e vorba de-o amintire de familie, când înregistrează dialoguri și mici întâmplări din mijloacele de transport în comun sau călătorind. Nu știu dacă e comoditate sau masochism, dar naratoarea adoră, pur și simplu, să fie între navetiști. Care se precipită, sucesc previzibilul, admonestează sau creează situații memorabile. Atentă la vocea străzii și nu la vitrine, naratoarea oferă întotdeauna micile lumini ale urbanului, chiar dacă nu neapărat inedite.
Pe de altă parte, cartea poate fi citită ca un jurnal urban. Cum nu prea mai citim de multă vreme. Cele câteva umbre din textele Laviniei Bălulescu nu perturbă starea de serenitate. Se vede bine că inițierea provincialei s-a încheiat cu succes, de vreme ce Bucureștiul câștigă în lupta afectivă cu Timișoara. Rămâne departe familia. Dar ecourile celei din urmă, de la bunicii și iubirea lor neverosimilă pentru cei de azi, la amintirile din copilărie și părinți invadează spațiile libere din condica bucureșteană. De departe, relația cu tatăl se deosebește prin chimia specială. Cronicar al lumii de betoane, Lavinia Bălulescu știe să distileze momentele cu zvâc. Ea poate să agațe cu lejeritate orice situație într-un tâlc.
Nu ascunde nimic cititorului, nici măcar prietenii imaginari. Nici crimele copilăriei, când mica vrăjitoare ucide cu …uitarea o rudă. În Terasa Fericirii, Lavinia Bălulescu e o Bridget Jones dâmbovițeană. Minus viața amoroasă, care lipsește din inima peripețiilor. Când apare, e mai degrabă sugerată. De pildă, visează la un bărbat cu care să transforme pasiunea cititului în verb (să „carte”), iar bărbatul ideal trebuie nu doar să citească, ci să și scrie.
Moralistă din oficiu, simpatică în fobiile ei, ipohondră profesionistă, salvată de autoironie și obiectivare comică, Lavinia Bălulescu nu se refugiază singură în propria minte, ci ne invită în „cel mai periculos loc din această lume”. Dacă te lași convins de Bucureștiul ei, nu mai calci veac prin capitală. Sau, dimpotrivă, trebuie să pătrunzi în oraș cum ai intra într-un film absurdist. Și când totul pare pierdut, el se poate reinventa. Protagoniștii sunt oamenii invizibili, cum le zice, care devin concreți prin împrejurări cu potențial de eveniment. Între dialoguri piezișe, fotografii de cartier (tăiatul porcului, de pildă), senzații fantasmagorice, cinisme neserioase și detestări subtile (ale politicii), Lavinia Bălulescu trădează o altfel de arheologie urbană: cea în care cercetează urme (sau umbre) de umanitate. Le găsește, chiar dacă e mai mereu contrazisă. Preferata mea rămâne O mică excursie în iad, cu ambuscada CFR-istă a unui cuplu irascibil.
Colecție de întâmplări mici cu efect mare, Terasa Fericirii e scrisă cu mult umor și veselă autoironie. Un breviar la zi al României.