Ștefan Pelmuș, Harvest time

L-am cunoscut pe Ștefan Pelmuș în tinerețe atras de piesele pe care i le văzusem prin expoziții și care reușeau să se individualizeze indiferent de context. Nu oricărui artist îi este dat să se găsească atât de repede după terminarea studiilor universitare. Încă de atunci el a reușit să se stabilească într-o structură compozițională, o cromatică și un repertoriu de semne pe care le păstrează până azi. Pentru aceasta stau mărturie o serie de lucrări din primii ani de creație unde începe să se distileze limbajul care îl va însoți timp de patru decenii în construirea unui univers pictural de o mare originalitate. Împărtășind o largă experiență în domeniul artistic, Ștefan Pelmuș se remarcă în peisajul artei contemporane românești printr-o amprentă specifică, susținută de un repertoriu simbolic prin intermediul căruia a reușit să edifice spațiul unei lumi fabuloase.

Structura compozițională a lucrărilor sale este concepută mai întâi de stabilirea formelor mari care organizează suprafața fiecărei pânze în tonuri cel mai adesea primare sau în neutrele alb și, foarte rar, negrul. Bidimensionalitatea deliberat asumată a suprafeței picturale implică existența unor planuri unde se stabilesc de fapt relațiile cromatice și cele compoziționale ale lucrării. Suprafețele mari lucrate în tentă plată, sunt în nuanțe de roșu, galben, verde fond de aur sau albastru, iar interiorul acestora este aglutinat cu un repertoriu de forme miniaturale care, la nivel vizual generează variate referințe de natură spirituală, ezoterică sau culturală. Fiecare dintre elementele ce definesc structura compozițională este susținut, potențat chiar, de suprafețele cromatice inițiale.

Într-un mai vechi text de catalog, Ștefan Pelmuș își definea universul artistic astfel: „simbolurile mele dialoghează ca niște personaje de teatru: copacul, pocalul, pâinea, peștele (care semnifică trecerea în liniște), ceasul, scaiul… Cum ar fi, de exemplu, armura și casca având în vedere că omul este un fel de cavaler în bătălia sa cu viața; copacul și sămânța sunt simboluri ale renașterii, iar pâinea este hrana spirituală. În fiecare tablou de-al meu dau noi semnificații și mesaje acestor simboluri. Este un dialog între simboluri care se poate citi ca un manuscris.“

Privită astfel, întreaga sa creație, la nivel „lexical“ este un efort coerent într-un pattern de comunicare al cărui deziderat final pare a fi refacerea unei fuziuni originare a celor două stări: viața și moartea. Din această perspectivă, putem privi existența sa artistică ca pe o încercare de definire a unui cod de semne a cărui noimă este pregătirea artistului pentru momentul trecerii dintr-o dimensiune în cealaltă. Peștele, inima, pocalul cu vin, masa Cinei cea de Taină, triunghiul, spinii, crucea, cuiele, pomul vieții etc. devin parte a unui vocabular magic care, corect interpretat, conturează povestea fiecărei compoziții. Acest filon epic accentuat, permite „lecturarea“ lor ca texte apocrife în măsura în care dorești să-i decodifici mesajul. Există însă și o varianta „soft“ în care discursul său poate fi resetat în raport cu propria ta sensibilitate pentru că una din calitățile lucrărilor sale este aceea că suportă și alte tipuri de reinvestire semantică, în sensul a ceea ce Umberto Eco definea în spațiul creației literare prin „operă deschisă“. Fiecare dintre picturile sale poartă această ambiguitate surprinzătoare care incită la descifrarea unei semnificații ascunse seducând totodată privitorul prin melanjul dintre valorile expresiei și cele ale unei euritmii ornamentale atât de particulare. Purtând acest mesaj codat printr-un vast registru de semne, Ștefan Pelmuș, Demiurg autoritar al universului său, ce pare a fi acela al unui creștin practicant vrăjit (captivat) de farmecele lumii orientale.

Privindu-i lucrările am acest sentiment deoarece ele nu comunică în mod explicit, doar sugerează un sentiment sau, mai curând, o impresie de sacralitate.

Lucrările lui Ștefan Pelmuș, așa cum menționam inițial, au calitatea de a se face ușor de remarcate chiar și la o privire cât de sumară. Maniera este cea care îl singularizează și îl individualizează în peisajul artistic românesc contemporan. Trebuie spus, însă, că toate aceste elemente favorabile creației ar rămâne steril cantonate la nivelul de „curiozitate“ plastică dacă nu ar fi susținute de calitatea intrinsecă a actului pictural creativ, proaspăt și delicat, cu evidente rafinamente cromatice, al unui rutinat orfev al penelului ce are capacitate de a-și surprinde mereu „spectatorii“.

Deschisă la începutul lunii martie în Rotonda Foaierului Sălii Mici a Teatrului Național din București, expoziția retrospectivă Ștefan Pelmuș – 70 este cea mai importantă manifestare a artistului și, având în vedere nu doar numărul mare (peste 60 de lucrări din aproape toate perioadele), dar și calitatea pieselor expuse, cred că putem spune fără ezitare că pentru Pelmuș, acum, „its harvest time“.