Momente ale stagiunii bucureștene

Indiscutabil în lumea evului romantic al secolului al XIX-lea, Brahms este el însuși o lume; care nu este nici cea a programatismului muzical în care se povestesc fapte eroice, se descriu peisagii, apar destăinuiri cu caracter biografic sau sunt evocate momente istorice; nu-l pasionează nici biografia de tip muzical dezvoltată romanțat de Berlioz și nici peregrinările lui Manfred. Brahms rămâne într-un fel singular; într-o Vienă în care ecourile simfonismului beethovenian mai stăruie; iar cântecul, liedul, versul intonat pătrunde în saloanele epocii; spre exemplu în cercurile cunoscutelor întâlniri ale epocii, celebrele schubertiade; în compania miniaturilor destinate instrumentului la modă, pianului, instrument car i-a fost atât de drag; Momentele muzicale, Impromptu-urile… devin celebre în epocă, trec peste timp. Brahms, în schimb, nu și-a dorit decât a stărui în urma pașilor titanului. Nu și-a dorit nimic mai mult decât a atinge culmile simfonismului beethovenian. A reușit-o! Continuând sensul meditației simfonice, preluând căile și formele acreditate anterior de Beethoven însuși. A continuat de la nivelul suprem; aducând excursului simfonic acea substanță romantică peste care nu a considerat potrivit a trece. A imortalizat această potopitoare tensiune launtrică pe parcursul celebrului Poco allegro, partea a treia ce înlocuiește obișnuitul Scherzo din Simfonia sa în fa major. Ne aducem aminte, la începutul anilor 1960, filmul realizat după romanul scriitoarei Francoise Sagan a făcut epocă; tocmai în baza acelui val romantic în parte reținut, în parte potopitor pe care muzica îl dezvoltă. La pupitrul orchestrei Filarmonicii bucureștene, Horia Andreescu a construit un arc simfonic amplu, de largă, de generoasă respirație; arhitectura temeinic rostuită a întregului opus dispune în acest caz de o consistență expresivă pe care membrii formației au înțeles a o susține. Ultima parte sfârșește aducând pacea sufletească după care Brahms însuși a tânjit în răstimpuri. Este, poate, motivul pentru care dintre toate simfoniile brahmsiene, Simfonia a 3-a, în fa major se cântă mai rar; nu stârnește ropotele zgomotoase ale aplauzelor ce urmează finalurilor sonore spectaculoase. O săptămână mai rârziu, tot la conducerea Filarmonicii, Christian Badea imaginează structuri atent evidențiate ale celei de a doua Simfonii brahmsiene, în re major; este una dintre cele mai voioase, aș nota, lucrări ale autorului pe parcursul căreia momentele lirice par a lumina bucuria trepidantă a Scherzo-ului, avântul atât de bine rostuit al finalului; pe care Badea îl susține cu fermitate atent întreținută. Este una dintre cele mai clare construcții imaginate de autor. În acest sens îmi apare absolut benefic faptul că cele două simfonii mediane brahmsiene, ambele scrise în tonalități majore, au fost programate succesiv. Câștigul profesional, pentru ansamblu, este imens. Căci climatul simfonic brahmsian pregătește simfonismul postromantic.

În adevăr, câștigul profesional este important atunci când un imens opus postromantic, cum este Simfonia a șaptea de Anton Bruckner, este adus publicului cu participarea Orchestrei Filarmonicii, sub conducerea dirijorului Camil Marinescu. Viziunea este monumentală și evocă ultimele resurse ale simfonismului clasic vienez, resurse exploatate de autor la nivelul unor consecințe aparte în ce privește forma. Căci Bruckner l-a admirat pe ilustrul său contemporan, pe Wagner, a adoptat numeroase dintre resursele acestuia, mai ales în ce privește complexitatea gândirii armonice. Dar nu a pulverizat structura mare; pe care o lărgește din interior. Construcția a fost temeinic arcuită de Marinescu și bine susținută de ansamblu. A fost o probă de rezistență, bine trecută de public. Și totuși, pentru a construi un asemenea colos simfonic la semnificația gândită de autor, e nevoie de un aparat orchestral mult lărgit; aspect care, probabil, depășește actualmente posibilitățile instituției. Trist și adevărat.

Muzica vieneză clasică, romantică, rămâne, așadar o constantă fericită a vieții noastre muzicale; cu valențe educative puternice atât pentru muzicienii performeri cât și pentru public. Tocmai din acest motiv am considerat a fi fost ingenios întocmit recitalul susținut recent de Cvartetul Ad Libitum, din Iași, în Sudioul de Concerte Radio. Căci lumi diferite despart primele cvartete pentru corzi semnate de Haydn, de Mozart, în secolul al XVIII-lea, pe de o parte, și, pe de alta, primul cvartet, în do minor, op 51 de Johannes Brahms, scris în plin secol romantic. Este de observat discernământul stilistic impecabil, coeziunea maleabilă a sonorităților ansamblului, excelenta integrare a acestei personalități solistice care este violonistul Remus Azoiței, în formația colegilor săi, violonistul Șerban Mereuță, violistul Bogdan Bișoc, violoncelistul Filip Papa.

Cum era firsc, comemorarea trecerii a cinci decenii de la despărțirea de Constatin Silvestri a revenit Filarmonicii bucureștene. A fost una dintre marile personalități ale culturii muzicale europane a secolului trecut, personalitate carismatică, efervescentă, dotată cu o inteligență muzicală seducătoare, cu un profesionalism activ, aplicat. Au rămas însă în actualitatea mai apropiată, mai depărtată, faptele sale de muzică. Dirijor, compozitor, pianist, profesor, Silvestri a fost unul dintre cei puțini care au creat, au animat, au hranit o lume și o epocă. Alături de Mihail Jora, de Paul Constantinescu, Silvestri face parte din eșalonul de aur al clasicismului muzicii românești.

Cu șase ani în urmă, lumea muzicală aniversa trecerea unui secol de la nașterea maestrului. Importante case de discuri din Anglia, cea de a doua lui patrie, au adus în actualitate zeci de imprimări ale Orchestrei Simfonice din Bournemouth, ansamblu pe care Silvestri l-a ridicat la cote profesionale nebănuite. Patrimoniul muzical românesc îi datoreaza enorm. De ne gândim doar la prima realizare la noi, pe scena operei bucureștene, a Oedipe-ului, dar și a Simfoniei de Cameră, lucrări fundamentale ale creației enesciene, ale creației românești.

La Atheneu, în zilele mijlocului de martie, Sala Mare a găzduit un captivant concert pe parcursul căruia creații importante ale maestrului au putut fi audiate; unele dintre acestea sunt adevărate rarități ale zonei camerale a muzicii, la noi.

Originală, în contextul neoclasic al epocii, se dovedește a fi Sonata breve pentru două instrumente, în acest caz violă și violoncel. Captivant dezvoltată, viziunea polifonică devine în acest caz cu totul atractivă dată fiind implicarea entuziastă a celor doi muzicieni poerformeri, violistul Răzvan Popovici și violoncelistul Răzvan Suma. Excelent pregătită, bine pusă în valoare s-a dovedit a fi fost și prima Suită pentru pian op.3, Copii la joacă; indiscutabil, și de această dată pianistul Viniciu Moroianu arată că știe a dezvolta culori timbrale seducătoare; o imaginație realmente captivantă a readus în actualitate acest opus inexplicabil neglijat de generațiile de pianiști de la noi.

Harpista Maria Bîldea dezvoltă o implicare profesională care luminează valorile caracteristice ale acestui spectaculos opus de magnifică gândire neoclasică, care este Sonata op. 21. Vehemența afirmativă, tematismul atent constituit pe un bogat eșichier armonic tonal-modal, claritatea construcției, demonstrează faptul că ne aflăm în fața unui opus ce depășește viziunea impresionistă pe care o poate sugera instrumentul. Tot ei îi datorăm readucerea în contextul vieții noastre muzicale a uneia dintre marile creații concertante ale secolului trecut, anume celebrul Concert pentru harpă și orchestră datorat compozitorului argentinian Alberto Ginastera, lucrare care depășește pitorescul curent al muzicii de inspirație spaniolă; se poate vorbi despre un anume dramatism cosubstanțial materialului tematic, aspect care articulează secțiunile lucrării. Se pot observa în acest caz valorile unui temperament artistic ardent, ferm controlat, susținut de Bîldea în zona unei viziuni timbrale de o largă extindere; aspecte pregnant potețate pe parcursul celebrei piese Asturias de Isaak Albenitz, oferită la cererea insistentă a publicului. Ambele lucrări au putut fi audiate în debutul recentului concert simfonic susținut de Orchestra Națională Radio sub conducerea dirijorului Anastasios Symeonidis; un program integral dedicat zonei spaniole a expresiei. Sunt lucrări care n-au mai apărut în vremea din urmă în spațiul artistic bucureștean.