Cartea ceasului de nisip este o desfătare, înainte de orice altceva. Psihologia și mentalitatea de colecționar pasionat se întâlnesc la Ernst Jünger nu doar cu erudiția, ci și cu rafinamentele unui spirit apt să ofere amplitudine unui text fără perspective de seducție. E dificil să zgândări interesul cu privire la instrumentele de măsurare a timpului dincolo de curiozitatea unui istoric-morfolog, avizat, ce-i drept, dar lipsit de aplomb. À rebour, prin umbra lui culturală, scriitorul german transfigurează o narațiune doctă despre nisiparnițe, clepsidre și ceasornice într-o aventură spirituală căreia nu-i lipsește o consistentă componentă filosofică.
Tentația pur umană de-a măsura timpul este efectul rafinării gândului despre sine, a nevoii de situare într-o dimensiune capabilă să completeze amplasamentul spațial, geografic, mult mai intuitiv ca formă apriorică a sensibilității, cum ar spune Kant. Măsurăm timpul în modalități diverse, în conexiune intimă cu momentul de civilizație consumat, pentru a ne calibra viața, dar și pentru o adecvare în perspectiva morții. Ca ființe de pasaj, trecătoare, persiflăm eternitatea dezvoltând o artă a măsurării finitudinii noastre. Prin asta, am transformat o carență, un viciu de construcție, într-un mod ingenios de-a ne obloji frustrarea. Ingenioși, aparent resemnați, dar instigați de nevroza imperfecțiunii (moștenire ce ține de începuturile relației tensionate cu Numinosul), am găsit în dispozitivele menite să ipostazieze clipa prilejul unei revanșe, fie și numai amăgitoare.
Viorica Nișcov, autoare a unei excelente prefețe, ne avertizează asupra unei erori în care stăruim mai toți cei care credem că obiectul de pe raftul bibliotecii sau din vitrina cu bibelouri prin care se scurge un fir abia sesizabil de pulbere este o clepsidră. De fapt, avem o nisiparniță, clepsidra fiind cu totul altceva, anume ceasul de apă (clepsydra însemnând, în greaca veche, hoț de apă). Ulterior, Ernst Jünger abordează și descrie pe îndelete toate dispozitivele născocite pentru a ipostazia timpul – ceasurile solare (cele mai puțin umane, deoarece exploatează un element cosmic, soarele), apoi cele telurice – nisiparnița, clepsidra și ceasul ignic, pentru că utilizează trei dintre elementele fizice desemnate de presocratici drept principii constitutive ale lumii – pământul, apa și focul. La urmă, sunt inventariate ceasurile mecanice, despre care Oswald Spengler spunea că reprezintă „simboluri înfricoșătoare ale timpului care picură“.
Cele mai tentante pagini sunt cele speculative, reflecții profunde cu privire la timp și la om. Timpul a fost măsurat diferit tocmai pentru că evoluția umanității a comportat reacții specifice, colorând trăirile și arondând o anume psihologie a duratei, în funcție de tipul de acțiune întreprinsă. Se distinge între timpul fluid (amurg, seară, înainte și după prânz), în care măsurăm evenimente, gesturi, fapte aparținând unui interval de existență tihnit, numite de către Ernst Jünger „îndeletniciri ad-hoc“, respectiv măsurăm timpul gol, timpul abstract, operațiune prin care constatăm pasiv, neutral, transformarea prezentului în trecut. Dispozitivele non-mecanice de măsurare a duratei sunt lipsite de agresivitate, ba chiar au o noimă pragmatică. Astfel, pentru a nimeri timpul optim de fierbere a unui ou se utiliza o metodă ingenioasă: se rostea de două ori Tatăl Nostru și de trei ori Ave Maria. Memorabile sunt apoi modul de utilizare a ceasurilor ignice în casele de plăceri deservite de gheișe sau întrebarea frecventă în agora polisurilor grecești, invocând gnomon-ul – Cum merge umbra? –, corespondentul antic al banalei întrebări de azi, cât este ceasul? Se distinge între timpul autentic, cel destinat vânătorii, pescuitului sau sărbătorii, fără urgența unui deadline, și cel de astăzi, timpul nevrotic, măsurat exact, până la fracțiuni de secundă.
Fericirea și ceasul se exclud, ni se dă de înțeles fără echivoc. Ochii omului modern fixați pe ceas indică lipsa acută a timpului, tensiunea, incapacitatea de a mai încerca plăcerea pură și simplă a vieții. Din momentul în care devine sesizabil ca durată, timpul se transformă în tiran. Fiecare ticăit este un avertisment, orice depășire a unui barem riscă descalificarea sau pune eticheta de expirat (insul căzut „pe stoc“, fără ca viața să-i permită nici cel mai mic adaos de valoare). Această dramă a fost intuită de ung-Chul Han, în eseul Societatea oboselii, atunci când a vorbit despre depresivii și ratații pe care îi livrează „societatea performanței“, adică lumea modernă de astăzi, ahtiată după top-uri, obsedată până la isterie de vedetă și campion. Timpul devine astfel un torționar, un izvor nesecat de autoflagelare. În ce îl privește, Ernst Jünger se ocupă în câteva pagini de versantul malefic, thanatic al timpului, făcând trimiteri la Nietzsche sau la gravura lui Albrecht Dürer, Cavalerul, Moartea și Diavolul. Omul de astăzi e mai puțin liber decât gânditorul, sacerdotul sau marinarul, utilizatori ai nisiparniței în cabinetul de lucru, lângă amvon sau pe puntea unui vapor cu pânze. Ca „față negativă a libertății sale (a omului modern – n.n.)“, ceasul automat se înscrie perfect în logica actualității. Primatul tehnologic, subsumarea cunoașterii unui principiu al eficienței, evaluarea standardelor prin confort și consumism invalidează nisiparnița („hieroglifă a timpului, stimulând meditația, nu polemica“), pentru a încorona timpul duratei teoretice; ceasul s-a transformat într-o simbolică bombă cu ceas, inflaționând spaima globală!
Ernst Jünger propune a dihotomie subtilă, legând temporalul de tiparele civilizației. Astfel, distinge între timpul liniar sau progresiv și cel ciclic, al doilea fiind sugerat, desigur, de Nietzsche, ca temă a eternei reîntoarceri a aceluiași – „Nisiparnița eternă a vieții este necontenit răsturnată“, plusa cândva vestitorul Supra-Omului. Timpul progresiv, gradat și uniform, este menit Estului, având ca trăire speranța. Ciclicitatea revine Vestului, sub simbolul ideatic al amintirii. Speranța și amintirea sunt „arhitecții palatelor“ timpului, în ele sălășluind „Tatăl și Fiul, spiritul de conservare și cel de transformare“ (p. 83). Doar că mecanismul intim al veacului trecut s-a dereglat – utopia, ca răzvrătire a spiritului fantasmatic în raport cu lumea reală, a debalansat accentul devenirii dinspre optimism, spre pesimism, ba chiar spre dramatic. Mărturisesc asta Aldous Huxley și George Orwell, dând în vileag faptul că timpul progresiv/ liniar s-a împotmolit și că speranța nu mai are combustie și impuls. Soluția nu vine dinspre paseism, nu abandonul tehnicii poate mântui lumea (nu mai abitir decât frumusețea invocată de idioții lui Dostoievski), dar o poate recalibra prin renunțarea la acea infatuare ce decurge, o dată cu Iluminismul, din iluzia puterii hegemonice a rațiunii. „Automatismul e azi puterea universală, iar tehnica e limba universală. Prin provincialisme nu li se poate veni de hac. Omul trebuie mai degrabă să se înalțe singur pe o culme universală, prin forța liberă, nemijlocită, a spiritului său“ (p. 147). O coabitare a nisiparniței cu Seiko mai poate avea, probabil, o șansă, chiar în dauna unui avertisment confirmat cu îndestulare: „un suflu brusc venit din zona absurdului face parte din noul sentiment al vieții“.
De la Marcel Proust (Timpul regăsit) până astăzi am avut, totuși, suficient răgaz, într-o lume alergică la răgaz, pentru a accepta că „O oră nu este numai o oră, ci un vas plin cu parfumuri, sunete, proiecte și climate“. E improbabil că „fetele-flori“ mai folosesc bețișoare aromate în odăile din Tokio sau de aiurea atunci când își precupețesc farmecele. E sigur, în schimb, că Nürnberg va rămâne, provocând eternitatea, orașul ceasurilor, iar numele călugărului Gerbert d’Aurillac (Papa Silvestru al II-lea) – inventatorul ceasului mecanic, al cifrei „0“ și al unui abac performant, acuzat că și-a vândut sufletul diavolului – va fi prețuit și de viitorime. O „croitorie“ cu statut special, deschisă non-stop, având pe firmament o coasă și o nisiparniță, va rămâne instituția-fanion, lucrând veșminte prêt à porter exclusiv cu materialul clientului și făgăduind tuturora, indiferent de pungă sau de glagorie, spusa Eclesiastului.
Cartea ceasului de nisip este o meditație despre noi, cei răsfirați de Cronos – „zeul trist al timpului“, purces din mentalul Evului de Mijloc (Kronos servindu-i drept șablon) – pe un șirag al ființelor destinate neantului/ uitării. Tot mai grăbiți și temători, suntem măieștri în a ne măsura efemerida. Destinul nostru, ca specie, a fost cărarea ce-a dus de la nisiparniță la cipul de siliciu. Ernst Jünger pare sceptic în chestiunea profitului.