Moraes: poet, compozitor, dramaturg și diplomat

Vinicius de Moraes, Tristeza feita dança/ Tristețea-dans. Ediție bilingvă. Traducere din limba portugheză, notă asupra ediției, cuvânt înainte și cronologie de Dinu Flămând. Editura Baroque Books&Arts, București, 2018

Vinicius de Moraes (1913-1980), autorul brazilian celebru pentru poemele și cântecele sale, ca și pentru scenariile unor filme, dar și pentru romantica năstrușnicie de a fi avut nouă neveste, a apărut într-o primă și foarte serioasă ediție românească bilingvă semnată de Dinu Flămând. Un nou tur de forță al traducătorului, poetului și eseistului român, care a avut aici „norocul“ (de fapt, truda) experienței dobândite prin traducerea lui Pessoa: căci nu oricine se poate încumeta la transpunerea capodoperelor din repertoriul cântat, deci la redarea unui „sincretism armonic mai degrabă intraductibil“. E vorba mai ales de textele și muzica „inovatoare“ de tip bossa nova, acele jelanii braziliene dansante (având totuși legături cu samba tradițională) care au cucerit mapamondul în secolul trecut.

Opera lui Moraes nu e însă doar adaptată muzicii, ea se vădește și un masiv conglomerat de poeme aluvionare, de respirație pasionată, lungi poeme care vor fi pe placul celor care apreciază patosul latino-american și frumusețea „care vine chiar din tristețe“ („O bună samba seamănă cu o formă de rugăciune/ fiindcă samba e tristețea cumva ca o legănare“– Samba da benção). Nu e vorba doar de poemele închinate iubirii și femeii, ci și de cele „angajate“, pline de empatie și milă față de om în general; între acestea, cinci elegii care au fost puse sub semnul influenței lui T.S. Eliot și cărora (deși „elegii“) nu le lipsește o doză de ironie, adeseori chiar de sarcasm: „Doamne, fie-ți milă de cei care merg cu tramvaiul/ și pe tot drumul visează automobile, apartamente…/ Dar fie-ți milă și de cei care merg cu automobilul/ și înfruntă pe traseu orașul agitat al somnambulilor./ Fie-ți milă de micile familii din suburbii/ și în special de adolescenții care se îmbată duminica/ dar să ai și mai multă milă de cei doi eleganți ieșiți la plimbare/ care fără să își dea seama inventează doctrina pâinii și a ghilotinei./ Să ai multă milă de timidul tânăr, tuberculos și poet/ care are numai coaste și piele dar și o mică iubită./ Milă, probabil chiar mai multă, de neînfricatul colos sportiv/ să ai, care sfârșește luptând, vâslind, înotând spre moarte. […] Fie-ți milă de pantofari și de casierii magazinelor de pantofi/ care-și amintesc madeleine de pocăință cerând milă pentru pantofi/ dar nu-i uita de asemeni pe cei care își pun pantofi noi/ fiindcă nimic mai rău nu este decât un pantof strâmt, Dumnezeule./ […] Fie-ți milă de oamenii publici și de politicieni în particular/ pentru felul lor de-a vorbi ușor, cu privirile vii și gesticulările sigure/ dar și mai multă milă li se cuvine servitorilor lor, părinți sau apropiați/ și fă, Doamne, să nu devină la rândul lor politicieni […] etc. (Am numărat 23 de strofe doar în ultima parte a Elegiei disperării, cele grupate sub titlul Disperarea milei). Interesul autorului pentru diverse personaje și în general pentru dramaturgie (a scris mai multe piese de teatru, dar în lume e cunoscut mai ales datorită adaptării cinematografice Orfeo Negro, realizată de Camus, premiată la Cannes în 1959) e vizibil și în poezie, fiindcă Moraes face personajele și temele să revină, ca și cum ar trebui să sublinieze un răspuns, să respingă prin multiple repetări o învinuire, ca și cum lungul șir de autojustificări (iubesc poezia și femeile pentru că… fug de realitate pentru că… ) ar fi special menit dezvăluirii stilului său de viață, stilul unui creator sud-american din secolul al XX-lea.

Dinu Flămând nu a selectat doar poeme a căror risipă „de metafore și imagini strunesc bine acea retorică suplă fără de care poezia Americii Latine nici n-ar funcționa“, ci nu s-a ferit să includă și câteva sonete îndelung cizelate, vădind influențe baudelairian-rimbaudiene. Deși plătind tributul cuvenit formei și sonorităților simboliste, sonetele moraesiene nu sunt lipsite de vigoare, cuprinzând de multe ori în final un paradox sau, în general, un aforism memorabil. De exemplu, finalul din Sonetul fidelității: „Iar astfel, când târziu îmi va fi dat/ în spaima morții să-mi cunosc tăcută/ singurătatea celui ce-a iubit,/ Pot să vă spun: iubirea (cea avută)/ n-a fost nemuritoare, flama s-a topit/ dar infinită-a fost cât a durat“.) Acest paradox, al iubirii care e eternă… atât cât durează, rămâne poate cel mai citat când vine vorba de sonetele lui Moraes.

Pe de altă parte, dacă nu am avea înaintea ochilor o ediție bilingvă, nu am putea aprecia din plin măiestria traducerii acestor sonete, nici a micilor poeme „lejere“, dar memorabile, precum Fetișcana de la Ipanema/ Garota da Ipanema cu versuri unduind în prelungirile unor vocale fluide: „Iaaată ce minunățiiie/ de-a pururi suavă/ e-această puștoaaaică/ ce vine și pleaaacă-n/ balansul ei taaandru/ spre maaare pășiiind./ Fata cu trup aurit/ de soare la Ipanema:/ legănarea ei este-un superpoem/ e cel mai frumos lucru de mine văzut trecââând“. Dintr-un foarte util tablou cronologic privind viața și opera lui Moraes aflăm că atât Garota de Ipanema cât și mai sus citata Samba da benção/ Samba de binecuvântare au fost lansate în 1962, când poetul a început să cânte în public, alături de faimosul Jobim, într-o lungă serie de spectacole de tipul pocket-shows.

În final, traducerea unui amplu dialog realizat în 1967 de Vinicius Moraes cu câțiva prieteni ne oferă înțelegerea unor detalii din viața și opera poetului, care își declară vocația de „vagabond“ și explică unele lucruri mai speciale, precum multifațetata sa vocație de creator liric/ dramatic, jurnalist și diplomat. Această ultimă valență nu e deloc neglijabilă, fiindcă Moraes a lucrat 26 de ani în diplomație, funcționând atât în Ministerul Brazilian al Afacerilor Externe (Itamaraty), cât și la Los Angeles, Paris și Montevideo, fiind însă eliminat în vremea dictaturii militare, mai precis în 1969. Pretextul, că ar avea un comportament boem, de artist, era cusut cu ață albă, fiindcă Moraes nu devenise „absenteist“ peste noapte, iar între liniile directoare ale politicii externe braziliene cultura (și nu doar comerțul exterior…) jucase întotdeauna (mai joacă încă) un rol important. Se știe însă că anii 1970 au reprezentat culmea exceselor dictaturii braziliene (astăzi fiind recunoscute sutele de crime, torturi, exilări, pe lângă acțiunile de cenzură și limitare a libertății de exprimare, ori excesele de naționalism și înveninări anticomuniste din vremea juntei); deci Moraes, care s-a stins din viață în 1980, nu a mai apucat să vadă sfârșitul regimului autoritar, care a durat până în 1985. În schimb, prezența sa în corpul diplomatic a fost, în mileniul nostru recuperator, reevaluată, poetul fiind reprimit postum printre diplomați în 2006. Tot postum i s-a acordat gradul de ambasador în 2010, fiindu-i recunoscută uriașa contribuție la cunoașterea Braziliei în lume.

Nu ne putem închipui în ce măsură l-ar mai ferici această promovare pe cel care își cântă acum piesele bossa-nova printre îngeri, dar cu siguranță că imaginea politicii externe braziliene a avut de câștigat.