„Sonata Gustav” sau despre recuperarea iubirii

Rose Tremain, Sonata Gustav. Traducere de Veronica D. Niculescu. București, Editura Humanitas Fiction, 2019, 280 pag.

Sonata Gustav“ – primul roman tradus în limba română semnat de scriitoarea britanică Rose Tremain (Humanitas Fiction, 2019, în colecția Raftul Denisei, într-o excelentă traducere marca Veronica D. Niculescu) reprezintă o apariție editorială remarcabilă în zona literaturii fiction atît prin tematica abordată, cât și prin forța și expresivitatea cu care sunt construite personajele. „Sonata Gustav“ este un roman de o frumusețe extraordinară și, în același timp, dureroasă și profundă. Să spunem mai întâi, pe scurt, că Rose Tremain – autoare și de piese de teatru și de televiziune – este una dintre cele mai premiate scriitoare britanice și amintim câteva dintre premiile și distincțiile pe care le-a obținut în ultimii ani: Angel Literary Award, James Tait Black Memorial Prize, Withbread Novel Award, Orange Prize for Fiction, finalistă al Booker Prize for Fiction, fiind, de asemenea, Commander of the Order of the British Empire și membră a Royal Society of Literature. Așadar, o scriitoare de forță, de impact, cu un scris puternic și incisiv, cu o capacitate deosebită de a sonda limitele umanității și ale subconștientului și, totodată, una dintre cele mai importante voci ale literaturii britanice contemporane.

Sunt mai multe planuri ale cărții: în primul rând există un plan cadru, socio-politic, mai exact e vorba despre o lume aflată în contextul celui de-al Doilea Război Mondial, într-un moment în care situația evreilor devine o dramă (mai ales după momentul 18 august 1938 când în Elveția se închid granițele pentru evrei), iar logica după care funcționează această parte este: în război totul depindea de cine erai și mai ales de unde erai. Este planul în care se conturează clar ideea impactului istoriei asupra individului. În Elveția noi credem că trebuie să evităm conflictele și mai ales să evităm să fim atrași în conflictele altora. Asta se numește neutralitate.(…) E ca o nucă de cocos“, deși pentru mulți „Elveția e doar o idee – ceasuri, cabane. Bănci și munți.“ Al doilea este planul definit printr-o rețea interumană în banalul orășel elvețian Matzlingen, un plan în care evoluează personaje extrem de bine construite, cu vieți trasate aproape aprioric prin statutul social în primul rând, personaje care conviețuiesc toate într-o logică a afecțiunii și a eticii într-un dozaj propriu, distinct. Un al treilea plan al cărții, unul subtil și realizat cu un mare rafinament literar, este cel reprezentat de dramele personajelor, de firele subțiri prin care acestea sunt legate, de căutarea afecțiunii sau a fericirii proprii, de pasiuni, de conflictele interioare și de alegerile pe care acestea le generează.

Așa cum am menționat anterior, greutatea romanului rezidă în construcția personajelor, în intuiția și eleganța cu care autoarea sondează profunzimea lor emoțională, în modul în care este construită rețeaua psihologică dintre ele. La rândul lor, acestea se susțin și se completează într-un crescendo demn de sonatele beethoveniene sau de simfoniile lui Mahler; de altfel, trebuie să admitem de la început atât muzicalitatea romanului, cât și confluențele sale picturale și literare (și nu în ultimul rând, cartea este și un subtil omagiu adus lui Thomas Mann).

Punctual despre personaje: ceea ce Gustav – personajul principal al romanului – nu are voie să admită, noi, în calitate de cititori, simțim și poate că și empatizăm cu drama lui, fie că numim (sau nu) genul de afecțiune care îl leagă de Anton. Gustav este personajul care strânge energiile, e ca un nod privilegiat de rețele afective și nu în ultimul rând recuperatoare. În copilărie, Gustav avea grijă de lucruri: hrănea viermii de mătase cu frunze de dud și le vorbea oamenilor din trenulețul lui metalic. Iar ei îl priveau năuciți cu figuri din Goya. Când mama lui se îmbolnăvește, îl împresoară sentimentul de vină. Nu știe că nu a fost un copil dorit, el are nevoie de un înveliș protector: Nu plângea niciodată. Simțea adesea cum plânsul încearcă să-i urce dinspre inimă, dar întotdeauna îl forța să rămână acolo. Fiindcă așa îi spusese Emilie că trebuie să se poarte în lume și toate aceste trăsături și trăiri îl aruncă în lume ca fiind un protectiv, un altruist, un generos prin definiție.

Relația mamă-fiu este definitorie pentru caracterul și sensibilitatea lui Gustav: „Tu trebuie să fii ca Elveția. Trebuie să te stăpânești și să fii curajos, să te ții deoparte, puternic.“ Ea îi spusese lui Gustav să nu plângă niciodată. La rândul său, lui Gustav îi era frică de răsuflarea ei cu iz de anason și de lacrimile mamei. Mama ta e frumoasă? – Nu știu, e mama mea și atât. E Mutti. Dar la vârsta de cinci ani, era convins (de fapt, era o certitudine, știa aceasta ca fiind singurul adevăr) că o iubea pe Mutti. (…)Era Mutti a lui și numai a lui. Când învață să scrie frumos, merge la ea și ar vrea să o cuprindă în brațe și să-și culce capul pe umărul ei însă renunță, pentru că simte că ea nu voia aceasta. Mai e un Gustav. Celălalt Gustav – despre care ni se povestește –, primul, cel neviabil, născut înainte de termen, a venit pe lume adus de valul unei pasiuni. Ori toate faptele din trecut, toate gesturile și alegerile au repercusiuni percutante asupra protagoniștilor mai târziu. Dar, dat fiind că nu are sens să încercăm să schimbăm lucrurile pe care nu le putem schimba – sintagmă care este într-un fel cheia cărții – totul, în ceea ce îl privește pe Gustav, stă sub semnul acceptării și al resemnării.

Personajele romanului sunt cu adevărat fericite atunci când nu se stăpânesc, când scapă de propriul control, când pășesc dincolo de conveniențele sociale. Unele dintre ele sunt prezentate în tușe largi și opulente, care absorb și eclipsează toată feminitatea celorlalte protagoniste (spre exemplu: Lottie Erdman, fosta amantă a tatălui lui Gustav), altele, dimpotrivă, sunt schițate în genul crochiului, incisiv, tranșant, cu forță și rol bine determinat (Irma Albrecht – un personaj cu o construcție fabuloasă, englezul pasionat de jocul de cărți, Ashley Norton – personaj cu rol de intrigă și de propulsie în a accelera aflarea unor adevăruri, fost fotograf al unui lagăr de exterminare, Ludwig – încoronarea alienării și a decadenței dar și antipod al eticii și reper constant în personalitatea lui Gustav, Hans Hirsch – un personaj alunecos, un impresar incredibil de frumos cu care va avea o relație homosexuală Anton).

Erich Pearl, tată lui Gustav, ajută refugiații evrei sosiți după data limită falsificând actele și încălcând astfel directiva Ministerului de Justiție din Berna. Indiferența i se pare o crimă, însă din cauza gestului său, este suspendat. Soția sa – Emilie Pearl – nu înțelege gestul, deși peste ani, grație acestui gest, îl va considera un erou pe soțul său– și îl acuză de pierderea unei sarcini și în același timp de pierderea decenței sociale și a statutului de polițist. Este nevoit să se angajeze la depoul de tramvaie în tura de noapte dar, dincolo de orice conveniențe sociale și morale, Erich trece în sfera instinctualității și trăiește o pasională poveste de dragoste cu soția fostului său șef, senzuala Lottie.

Anton – fiul unui bancher evreu, avea ceva care l-a făcut pe Gustav să simtă că trebuie să îl protejeze. Când Anton era la pian, Gustav simțea că e prea mic sau prea speriat ca să îl urmeze. Anton se dovedește a fi un perdant, care nu reușește să își învingă teama și să strălucească în calitatea sa de pianist pe scenele lumii. Îi lipsesc forța, carisma, lumina și stăpânirea de sine în momentele cheie. Nu se cunoaște, nu se poate controla, nu își știe limitele – ale sale atât ca om, cât și ca muzician.

Sonata Gustav pare construită aidoma Sonatei nr. 26 de Beethoven, iar în partea a treia a cărții există chiar titlurile părților sonatei la care face, explicit și implicit, trimitere: Adio, Absența și Revederea. Gustav însuși considera că absența însăși trebuia să fie iertătoare, dar în revedere, în recuperare, în veselia culminantă din ultima parte, aproape că nu mai credea – i se părea că face parte dintr-o lucrare muzicală diferită.

Întrebările care se decupează din aceste splendide pagini se conturează în jurul ideilor de etică, de moralitate, de pasiune, de autocunoaștere și acceptare – Poți scăpa de trecut? Te poți elibera de determinări, de cei care te-au făcut? Poți alege doar în funcție de calitatea umană, eludând convențiile sociale și politice? Poți accepta eșecul sau, mai degrabă, te poți resemna atunci când deși ți-ai dorit nu poți zbura atât de sus ca visele tale (Weltschmerz)? Din toate aceste interogații Rose Tremain construiește, după o arhitectură muzicală, un roman de calibru deopotrivă puternic, sofisticat și sensibil.