Suntem atât de convinși că mintea își are sediul în creier încât ajungem să cântărim inteligența unui geniu în kilogramele de masă cerebrală autopsiată. Din fericire, cât suntem în viață – și cu rare excepții și după deces – greutatea grăsimii neuronale rămâne un secret neștiut de nimeni, nici măcar de noi înșine. Drept consolare, psihologii au născocit testele de inteligență – un simulacru al cântarului anatomistului – prin care pretind că reușesc să afle câtă glagore avem în cap fără foarfece și depărtătoare.
În realismul naiv al secolului nostru și al secolului trecut – creierul este văzut nu ca un organ-simbol (așa cum în alte vremuri era inima), ci drept sediul efectiv al gândirii, al minții, al proceselor cognitive. Apariția și enorma dezvoltare a așa numitelor neuroștiințe nu ar fi fost posibile fără această prealabilă identificare dintre creier și gândire.
Cu toate acestea și în ciuda noilor descoperiri – conflictul dintre creier și gândire a rămas la fel de acerb, de straniu și de misterios ca întotdeauna. Diferența – conflagrațională – dintre cele două instanțe se poate traduce astfel: spre deosebire de gândire, creierul nu face nicio diferență între iluzie și realitate. În alte cuvinte: spre deosebire de gândire, creierul se comportă față de o iluzie exact la fel ca față de o realitate. Pe de altă parte, gândirea nu are nicio putere asupra creierului, asupra percepțiilor și reprezentărilor acestora, de unde rezultă că noi trăim într-o lume în cele mai multe privințe iluzorie, falsă, halucinatorie chiar dacă știm, prin gândire, că ceea ce percepem este, datorită creierului, complet greșit, neadevărat, ireal. Cel mai banal exemplu: vedem soarele răsărind și apunând, deși știm că aceasta este doar o mișcare aparentă.
Un alt exemplu – deși știm că toate sunt trecătoare, că vom muri negreșit – trăim ca niște nemuritori, viața noastră este complet neafectată de prezența – de astă dată vizibilă, evidentă, constantă – a morții. În această privință, dacă am urma cu adevărat calea gândirii – am urma cu toții drumul lui Buddha după zărirea primului om mort. De fapt, Buddha rămâne o sublimă excepție; regula este să nu recunoaștem moartea în oricât de mulți oamenii morți și oricât de convingătoare și impenetrabilă este dis(a)pariția lor. Iluzia prezenței respirației într-un cadavru pe care-l privim îndelung – este revelatorie: creierul nostru produce cu de la sine putere semnele vitale în corpul lipsit de viață, el fiind complet lipsit de capacitatea de a concepe, de a accepta, de a înțelege și finalmente de a percepe existența, realitatea morții. Această înclinație natural-animistă a creierului nostru – înzestrat numai cu cele necesare pentru a trăi, nu pentru a muri – de a contesta tot ce se abate de la „universalitatea“ vieții se manifestă nu doar în cadrul unor „viziuni“ religioase, dar și în interiorul unora „științifice“, chiar medicale.
Întrucât creierul solicită pentru sine drepturi exclusive asupra perceperii și înțelegerii realității/ lumii exterioare, filosofii au fost nevoiți să introducă un nume nou pentru a desemna o altă, adevărată – și în definitiv pleonastică – „facultate de cunoaștere“: nous, spiritul. Hannah Arendt reia, în Viața spiritului, această paradigmă dihotomică milenară, definitorie pentru orice demers filosofic în termenii ecuației cunoaștere – înțelegere. Tragismul acestei dihotomii provine din aceea că – precum orice alt existent – și spiritul trebuie să „apară“, să se exprime în „lumea aparițiilor“, în opusul său, în diferența sa. Prins într-o asemenea situație, spiritul dă naștere unor tipuri stranii de limbaj. Unul dintre ele este limbajul de tip apofatic – în care semnificantul este permanent negat de semnificatul său – limbaj construit pe inadecvarea totală dintre expresie și conținut, al cărui scop este de a dezvălui – printr-un contrast mereu invocat – „invizibilul“ din cele vizibile, de a face „audibil“ inefabilul. Celălalt este limbajul „matematic“ – prin care gândirea este învățată să renunțe la „vizibil“ și să opereze într-un registru complet nefigurativ, non-imagistic; acest limbaj este poate cel mai sublim compromis între ordinea aparițiilor și ordinea non-aparentului. Marii gânditori se exprimă – precum marii compozitori – într-un alt tip de limbaj, forțându-ne astfel gândirea să intre într-o „stare modificată“ a ei, căci dată fiind consubstanțialitatea dintre gândire și limbaj numai operând o transformare radicală a limbajului putem pune gândirea într-o situație de înțelegere radical diferită de cea obișnuită. Pur descriptiv, a gândi înseamnă a nu mai folosi limbajul obișnuit – și această trăsătură o pune și în vecinătatea poeziei, vecinătate reliefată de existența poemelor filosofice și teoretizată de Friedrich Nietzsche sau Martin Heidegger.
Spiritului îi revine și o altă „temporalitate“ – de fapt o „non-temporalitate“, dat fiind că – chiar dacă se exprimă prin absolutizarea uneia dintre stazele temporale (prezent, trecut sau viitor) – vizată este în definitiv eternitatea, ceea ce se sustrage curgerii neîncetate a „timpului“ aparent. Fie ea și proclamată ca „substanță“ ultimă – de către un Heraclit, Hegel sau Bergson – devenirea are aici o cu totul altă semnificație decât „curgerea“ aparentă a timpului. Această semnificație diferită transpare cu claritate fie în subsumarea devenirii „ritmului“ Logosului (Heraclit), fie în preeminența pe care Ființa o are asupra Neființei (Hegel), fie în sancționarea percepției „spațiale“ a temporalității (Bergson). Hanna Arendt înclină totuși spre prezentitatea temporalității spirituale – prin spirit avem acces la un „topos noetos“ situat între trecut și viitor, la un nunc stans, la acum-ul – atemporal – dintre cele două abisuri, al trecutului și al viitorului. Cele două forțe „infinite“ – a trecutului și a viitorului – produc ca o rezultantă a lor – eternitatea prezentului, a clipei. De aceea, memoria este instrumentul fără de care nu se poate concepe o viață spirituală, în cele din urmă o viață umană – căci doar memoria face posibilă separarea celor trei staze temporale și legătura dintre ele. Nu este extrem de semnificativ că cele nouă muze, întruchipările artelor, adică ale umanității în esența ei, sunt copiii lui Zeus și ai Memoriei? Dar memoria are în comun cu spiritul această capacitate extraordinară: de a aduce în prezență un obiect absent. De a aduce în ordinea „aparițiilor“ (mintale) ceea ce nu (mai) este și – cu ajutorul imaginației – ceea ce nu este încă.
Demnă de subliniat în cartea Hannei Arendt – este remarca des reiterată – că gândirea și acțiunea sunt într-un raport invers proporțional. A gândi înseamnă a întrerupe acțiunea, orice activitate, iar a acționa înseamnă a întrerupe fluxul gândirii. Un asemenea adevăr elementar este aproape igienic să ni-l reaminim astăzi în lumea în care la putere sunt negustorii și oamenii de acțiune, în lumea în care ideologia oficială este cea a „proiectelor“ și „realizărilor“, a „împlinirii“, a „muncii“ și a „ocupației“. Lucrurile se complică atunci când reflectăm asupra relației dintre gândire și voință, mai precis dintre voință și libertate. În mod curios – multă vreme această relație nu a constituit o temă pentru filosofie, cel puțin în filosofia antică. Ea apare destul de târziu, explicit în voluntarismul secolului al XIX-lea, mai înainte apărând într-un cadru teologic, în cadrul problematicii liberului arbitru și al relației dintre voința omului și voința lui Dumnezeu. În majoritatea cazurilor – de la Augustin la Spinoza și la Kierkegaard – ecuația este „rezolvată“ prin anularea puterii voinței omenești: singura putere legitimă a voinței umane este de a îndepărta orice voință de putere a omului. Semnificativ, chiar profetul „voinței de putere“ – Friedrich Nietzsche – afirmă ca trăsătură specifică omului înzestrat cu o asemenea voință – amor fati, iubirea de destin. Filosofia antică nu era deloc străină de viziunea concentrată în expresia folosită de Nietzsche – de la tragedia greacă până la stoicism: a înțelege, a gândi, a cunoaște înseamnă a te elibera de „voința“ ta, de acea „gândire deziderativă“ – în cuvintele omului de azi –, a reuși să te transpui într-o dimensiune cu totul străină înțelegerii mitologizante și antropomorfizante. În cuvintele memorabile ale Hannei Arendt: „Rațiunea – înseamnă a cunoaște ceea ce nu putem înțelege.“
Se pune atunci întrebarea – cea mai tragică și existențială dintre toate: este posibil vreun sens al vieții umane într-un univers complet non-uman? Și ce sens are rațiunea – dacă universul pe care-l înțelege nu are o rațiune a lui?