În noapte

Nu este vorba aici despre romanul scurt al lui Murakami. Deși distanța între noapte și zori aduce și în piesa lui Neil LaBute mister și neliniște. Angoase. Spaime. Altfel tratate. Două povești de familie, un frate și o soră, un fel de Hansel și Gretel puțin incestuoși care își petrec o noapte în pădurea din ei, un dialog furtunos ca vremea de după geamuri, două experiențe diferite, o tentativă de tandem, un pedalat în care ritmul mișcării trebuie să le sincronizeze celor doi protagoniști înaintarea spre hățișul interior. Dincolo de unele șabloane, cred că există mai mult decît o schemă cunoscută a autorului, o știință a dialogului și a construirii personajelor în situațiile din text. Mai cred cu tărie că este decisiv cine citește și interpretează o piesă, un scenariu. Indiferent dacă este vorba despre operele „majore“ sau despre cele „minore“. Regizorul este, în principiu, cititorul proaspăt, luminat, chiar și cînd nu se dă în vînt neapărat după piesa propriu-zisă, ci doar îl irită ceva acolo, îl îndeamnă să caute mai departe, să pună pe tabla de șah piesele și să analizeze rece traseul mutărilor. Uneori, s-ar putea să se prelungească profunzimi într-o dimensiune a piesei în care nu te-ai fi așteptat pe structura dramaturgică, chiar dacă o cunoști. Asta am impresia că s-a întîmplat de curînd cu „In a forest, dark and deep“ în spectacolul regizat de Iarina Demian la Unteatru. Iarina Demian, LaBute, Unteatru, Irina Moscu, Tudor Chirilă, Mihaela Sîrbu… Un fel de premieră absolută. Și debutul tuturor la Unteatru. Analiza aceasta regizorală nu este una afectivă, emoțională față de text, atașantă, ci este una rece, analitică, lucidă, care devine cheia spectacolului în sine. Pentru că Iarina Demian pune toate lupele pe cuvînt, pe sensuri, desface extrem de precis fiecare situație, cu minuție, ca la o disecție unde vrei să vezi toate inserțiile. Unde se fac intersecțiile lor și unde duce fiecare traseu. Există încă de la început un fel de disconfort. Al protagoniștilor unul față de celălalt, dar și al spectatorului ca martor. Sîntem în cabana de lemn, „cottage“, pe care Betty, sora mai mare și intelectuala „poveștii“, a făcut-o cam de una singură. Un cuib de amor secret. Nimic din ce se va întîmpla pe scenă atît, atît de aproape de spectatori, nu este simplu. Sîntem acolo, înăuntrul cabanei, în centrul unor experiențe și pe valul emoțional al unor dezvăluiri care se fac la cîțiva centimetri de noi. Ideea acestei intimități maxime pe care scenografa Irina Moscu o construiește odată cu încăperea de lemn pune, în spațiu, tema regizoarei Iarina Demian: disconfortul. În zona în care la Unteatru funcționează de regulă barul, scenografa arhitect Irina Moscu a închis cu pereți de lemn și a construit camera „secretelor“. O bibliotecă dezordonată, o canapea mică, retrasă lîngă ferestră, obiecte ce pot spune cîte ceva despre proprietar. Într-o noapte furtunoasă, intelectuala Betty își cheamă fratele tîmplar, pe Bobby, să o ajute să strîngă toate lucrurile unui chiriaș care a plecat subit nu se știe unde. Să le ia, să le încarce în camioneta lui și să le ducă naibii unde o vedea cu ochii. Să ia gunoiul din casă și pe cel rezidual din sufletul ei și să-l care undeva unde să nu mai deranjeze pe nimeni. Nici pe ea, nici pe absolut nimeni. Betty are planul perfect în capul ei de profesor universitar, iar Bobby cel cu munca fizică, aparent primar în reacții, teorii și principii, cam bețiv, vulgar, sficuitor și cinic, ar trebui să-l execute. Simplu. Fără prea multe întrebări.

Spectatorii sînt strecurați aici, presărați ici, colo, pe cîte o ladă sau pe o cutie de depozitat cărți, fotografii, căni de ceai, reviste „Newyorker“. Toată acțiunea, tot agitatul du-te vino și chestionarea tot mai avîntată a lui Bobby își are dinamica pe lungimea camerei, pe o limbă, o fîșie printre obiecte și spectatori. O dîră pe care aștepți, de la un punct încolo, să se facă lumină cumva în „hărțuirea“ provocată de Bobby. Aștepți ca interogatoriul să dezgroape multe mine personale din copilăria, adolescența și tinerețea lor, rîca, faptul că nu prea se suportă, că nu prea au nimic în comun, cam nimic de împărțit, de fapt, decît niște amintiri care nasc scîntei. Betty are o atitudine arogant superioară, Bobby reacționează și taxează perfect fiecare loc comun. Iar viața ei este cam plină de așa ceva. Ceea ce înscrie spectacolul la început în rutina măruntă, domestică, în hîră americană ușurică între doi frați, o soră cu carieră universitară, care respectă tot comportamentul ascensiunii sociale, universitare, al lui „political correctness“ și un frate frust, se dovedește complicat, dramatic, tragic. Tudor Chirilă și Mihaela Sîrbu, actrița mai cu seamă după prima parte a spectacolului, conduși de Iarina Demian cu modernitate, cu răbdare și precizie, îndepărtează cele mai multe gesturi sau situații cu rezolvări la prima mînă, merg cu măiestrie pe drumul complicat al lui Bobby și Betty. Mi s-a părut ciudat să descopăr în abordarea Mihaelei Sîrbu din prima parte, cum spuneam, un joc înfrînat, cu multe rostiri, intonații, mimică prea cunoscute din alte interpretări, cu o „plictiseală“ superioară, pe care o știu și din alte montări mai recente. În fond, regizorul Vlad Massaci, Mihaela Sîrbu și Vlad Zamfirescu sînt cei care l-au adus pe Neil LaBute în teatrul românesc acum mulți ani, decodîndu-i perfect stilistica, după părerea mea. Cu prospețime. Sau, poate, tocmai de aceea? Cred că Bobby este un personaj care îl conduce pe Tudor Chirilă într-o lume complicată, întunecată, cu deznodămînt tragic, cu amănunte ciudate, un personaj ce pare să-i fie în proximitate unui actor catalogat rebel. Rebel e omul, nu actorul. Atenție! Personajul surpriză aici, din toate punctele de vedere, este acest golănaș cam bețiv și gălăgios. Iar răsturnările fac să descoperim tehnica actorului, forma și fondul abordării lui. Descosînd-o cu abilitate pe Betty și bazîndu-se pe un augmentat simț de observație, personajul lui Tudor Chirilă se eliberează de fapt de veșmintele prejudecăților care deformează receptarea lui. Cu cît descoeră că Betty este aproape doar suma șabloanelor care dau bine în societate, într-o carieră universitară, că este dezumanizată, goală, rece, mincinoasă, trădătoare, că joacă în picioare orice principiu moral și viața însăși, Bobby este pus în lumina corectă. Poate că pentru prima oară în viața lor comună. Această surprindere inocentă și dureroasă îl însoțește pe Tudor Chirilă pe tot parcursul spectacolului. Bobby este un personaj pe care actorul și-l asumă total. Matur. Foarte atent la gradațiile ritmului interior al personajului, la acelea ale ritmului spectacolului, ale tensiunilor de acolo, la diviziunile personajului feminin, la timpul care îi este ei necesar, și nu neapărat suficient, să se mărturisească pînă la capăt, Tudor Chirilă merge precaut, dar ferm, pe calea lui LaBute: într-o relație trebuie să te deschizi tu însuți. Ca să poți păși spre celălalt. Acest Bobby devine polul fierbinte, vulnerabil, cu principii ferme, de fapt, cu o morală ce se susține. Cu o transformare importantă care îi iese perfect lui Tudor Chirilă. Foarte atașat de personajul său. Contrapunctul spectacolului, momentul cald, ușor alunecos dintre cei doi frați așezați sub geamul furtunii, este construit în alt cod. Senzual, emoțional. Ca un abandon. Ca într-o secvență de film montată pînă iese extraodrinar. Cu frazarea impecabilă a fiecărui actor, exact cu accentele inteligente pe acele cuvinte-cheie, cu o stare desprinsă de desenul general, cu o lumină minunat gîndită, starea lor este doar vîrful de unde va începe prăbușirea. Ascensiunea spre care îi conduce Iarina Demian, cu experiență, lucid este partea migăloasă a relației. Este nevoie de multă răbdare din partea fiecăruia ca să iasă corect.

Înaintarea în profunzimea relației dintre frați este o adîncire în întuneric. Paradoxal. Și asta mi s-a părut just în jocul lor. Cu cît mai multe elemente se adună în jurul lor și ar putea să aducă lumină, limpezirea tensiunilor, cu atît se merge mai adînc într-un fel de beznă a junglei din interior. Căderea spre abis înclude și un ritm în sine în care legea gravitației ajută de la sine. Actorii refac un drum dificil. De la „lumină“ totuși spre întunericul total. Dintr-o zonă călduță, la haos interior, la descoperirea faptului că s-au încălcat norme de viață și de moarte. O fotografie a unui tînăr care nu este doar chiriașul lui Betty, totul se răstoarnă într-un spectacol inteligent făcut, în toate registrele lui.

Poate nu cel mai surprinzător text al dramaturgului american, cu o scriitură în siajul celorlalte, tematic vorbind, cu o abordare dramaturgică aparent mai rece, mai distantă, cu unele șabloane ușor detectabile, „In a forest, dark and deep“ cred că este cel mai fragil-imperfect. Care, cred, poate arunca mănușa unor creatori ce-și doresc să iasă din sertare cuminți. Citind-o, am avut senzația că LaBute a șezut puțin locului. Ca și cum s-a oprit din vîlva impactului creat de tot ce a scris, de filmele lui, de studiul relației dramaturg-actor, de succesul absolut al unui tip de abordare a cuplului, a dialogului, a monologului. Prin țesătura structurii spectacolului a ieșit esența vulnerabilității umane, artistice, a unei nopți, fie ea și furtunoase, într-o cabană mică de lemn, cu o fereastră spre cerul cel fără de stele de deasupra lui Betty, a lui Bobby și fără de lege morală în ei.