Unele expresii ajung printr-un îndelungat uzaj să nu mai spună nimic. Cu toate acestea, într-un alt registru, non-discursiv, ele par să aibă o relevanță deplină, să fie imediat percepute și „înțelese“ de către interlocutori. Devin aproape interjecționale, vocabule care-i asigură pe participanții la actul de comunicare că se află „pe aceeași lungime de undă“, că sunt „pe recepție“, că recunosc și împărtășesc „codul“ în care se transmite mesajul. Un fel de „Amin!“ desacralizat este prezent, intermitent, în toate argumentațiile omului contemporan, survenind pe fondul unui acord unanim al auditoriului. Acest „amin“ laic al omului contemporan este: „depinde din ce punct de vedere privești….“ Sau: „totul e relativ“, „adevărul este undeva (!) la mijloc“, „adevărul absolut nu există“.
A pune în discuție principiile unui asemenea „relativism absolut“ echivalează cu ceea ce altădată era dezbaterea legitimității stăpânirii unui prea-puternic principe al lumii. Adică o întreprindere ce pare multora absurdă și extrem de riscantă…
Profesorul Ștefan Afloroaei își asumă de ceva vreme acest risc interogând temeiurile – culturale, mentale, simbolice – ale lumii noastre de azi. În ultimii ani, cercetările filosofice ale lui Ștefan Afloroaei s-au concentrat mai ales pe problema „sensului existenței umane“ – o problemă a cărei epocă de glorie a apus odată cu existențialismul, supraviețuind oarecum în fenomenologie și fiind preluată, într-o formă specifică și simplificată de psihologia existențială. În filosofia „actuală“ – ca și în lumea pe care aceasta o face posibilă sau o reflectă – o asemenea problemă a sensului existenței umane este absurdă, fără sens. Dar, așa cum Ștefan Afloroaei ne spune explorând etimologic termenul „absurd“, acesta nu semnifică doar ceea ce este irațional sau de neînțeles, ilogic sau neîntemeiat, ci și ceea ce apare ca neobișnuit, insolit, diferit de ordinea curentă a lucrurilor, ieșit din comun, extra-ordinar. Or, nu este chiar acest „sens“ al absurdului cel vizat de un atare refuz al problemei sensului existenței, nu cumva teama de a se confrunta cu o dimensiune ne-obișnuită a propriei vieți îl explică, ni-l face inteligibil? Este neobișnuitul pe care-l dezvăluie însuși faptul existenței ca atare. Absurdul declarat al problemei sensului existenței umane dezvăluie teama de absurdul existenței omului, de diferența radicală pe care însăși noțiunea de existență o trasează, în interiorul vieții umane, față de simplul fapt de a fi, de a trăi.
Scaunul lui Vincent, pictura lui van Gogh, „reproduce“ magistral o asemenea situație: scaunul gol arată ceva ce lipsește, este „mărturia unei absențe“, este indiciul, modest și banal, că extraordinarul nu este de față. Dar se întâmplă un lucru la rândul lui ieșit din comun: prin simplul fapt că-l mărturisește, arătându-i lipsa, îl face vizibil. Existența se arată pe sine prin acest gen de „întrupări“ paradoxale: se arată ca nefiind de față, se dezvăluie ca lipsă, este prezentă ca absență. (Absență și însingurare, pp. 115-118) Asemenea situații împing rațiunea noastră într-o zonă de limită, frecventată altădată de cei care practicau un așa numit discurs apofatic în marginea celor transcendente și inefabile (Platon, Plotin, Damascius, Dionisie Areopagitul). După cum știm ideea transcendenței a fost acerb criticată în ultimele aproape două secole, fiind exclusă laolaltă cu o așa numită metafizică dualistă ce afirma prezența unei alte lumi. Mai are vreun loc transcendența în viața omului de astăzi, omul unei singure lumi și omul unei singure vieți? Cum își mai pot face loc alteritatea, diferența, în viața celui care, deja de mult timp, se concepe pe sine într-un mod deopotrivă autoreferențial și pluralist.
Cartea lui Ștefan Afloroaei reține cîteva moduri semnificative, de „prezență“ a transcendenței într-o lume care o respinge în mod vehement. Deloc întâmplător este des invocat Friedrich Nietzsche – o referință „permanentă“ a „ideologilor“ postmodernismului. Cum pot fi întâlnite și recunoscute semnele transcendenței și absolutului la omul unei „singure lumi“? La cel pentru care tot ce „există“ devine motiv de îndoială, negare sau suferință? Cum poate acest om, în ciuda acestei „cunoașteri“ tragice, să afirme viața? Ei bine, răspunsul la primele întrebări ni-l oferă răspunsul la ultima chestiune, mai exact o lectură cât se poate de „literală“ a ideii de „afirmare a vieții“. Prin simpla re-producere, re-prezentare artistică a vieții, a tragismului inerent ei – omul reușește să „depășească“ viața, întruchipările ei de primă instanță. Arta asigură o formă de „transcendere“ în interiorul vieții și lumii înseși, este o „altă lume“ în „interiorul“ uneia-și-aceleiași lumi. Nu este aceasta „soluția“ găsită de Hamlet în fața teribilei tragedii a vieții sale: re-prezentarea ei într-o piesă de teatru?
Ideea salvării prin artă – iar când vorbim despre salvare vorbim implicit despre „depășire“, despre „transcendere“ – nu-i este străină nici maestrului lui Nietzsche. Pentru Schopenhauer viața unui individ seamănă cu un text deja-scris asupra căruia nu avem cum să intervenim. Nu contează deloc autorul acestui text, este un text anonim, mai mult chiar este un text fără nici un autor sau, dacă se preferă, un text al cărui autor este hazardul însuși, după cum tot hazardul este singurul „motiv“ pentru care „l-am primit“ sau, mai exact, singurul motiv pentru care „i-am“ fost „repartizați“. Important este cu totul altceva, un lucru care pare la prima vedere extrem de mărunt: comentariul pe care-l facem noi la textul, anonim, al vieții noastre. Abia în acest comentariu eliberat de prejudecățile mai sus-amintite ne putem cu adevărat manifesta personalitatea într-un mod liber și pe cât ne stă în putință… creator. Transcendența apare și de această dată ca o „depășire“ înlăuntrul aceleiași lumi, ca un „dincolo“ secund, al unei a doua instanțe.
Acest mod de a concepe „transcendența“ – nu a rămas doar o idee sau teorie filosofică. Ștefan Afloroaei ne arată, magistral, cum se „verifică“ în câteva opere literare de o mare forță artistică ale unor autori precum F. N. Dostoievski, Lev Tolstoi, Milan Kundera, Jose Saramago, Yasunari Kawabata. Mă opresc doar asupra câtorva dintre acestea.
În Toate numele, un registrator de la Arhiva Generală, domnul José, își găsește „sensul“ vieții sale în „căutarea unei alte persoane“, în re-facerea biografiei, a vieții unor indivizi din care nu a mai rămas decât numele înscris pe o fișă de arhivă sau pe o piatră funerară. E adevărat că „învierea“ acestor oameni ce au devenit niște simple nume… anonime se face în corpul unor cuvinte, în trupuri de hârtie – dar sensul soteriologic al acestei acțiuni nu este mai puțin evident. O soteriologie care-l vizează și pe (mai ales?) domnul José, cel care se salvează pe sine de la „neantul existenței sale“ prin cei pe care-i salvează de neantul în care au căzut viețile lor.
Dincolo de culoarea intenționat religioasă a scrierilor lui Tolstoi, nu este greu să ne dăm seama că tot o transcendență… umană vizează scriitorul rus într-o nuvelă precum Stăpân și slugă. Vasili Andreici – un negustor înstărit a cărui viață s-a desfășurat în marginea verbelor a „face“ și „a avea“ – descoperă, înzăpezit în mijlocul unei pustietăți imense, alături de servitorul său, însuși golul existenței sale și în cele din urmă modul în care se poate salva de el: salvarea vieții servitorului său, cu prețul propriei vieți. Chemarea pe care o aude nu este glasul unei divinități „ascunse“, ci este chemarea însăși a Celuilalt de lângă el, a alterității proxime revelate de trupul simplu și degerat al unui om a cărui viață o detestase mereu până atunci pentru neînsemnătatea ei.
Există însă și situații în care insignifianța vieții și a lumii devine de-a dreptul evidentă, indenegabilă, așa cum ne-o arată dialogul lui Ivan Karamazov cu Diavolul. („Metafizica oaspetelui nocturn“, pp. 75-83). Cercul și circul vieții îți provoacă dezgust și o implacabilă plictiseală. Nimic nu are importanță, nici măcar acest fapt că nimic nu are importanță. Existența și inexistența lui Dumezeu, a lumii, viața și moartea – ajung să se topească într-o indistincție totală, într-o completă indiferență. „Ce oră este? – Eternitatea“. Ștefan Afloroaei constată ceva deosebit de interesant: geniul lui Dostoievski descoperă o activitate specifică acestei stări, un răspuns pe care un „pătimitor“ încercat îl poate da patimei de care este devorat, un act „de-o ființă cu ea“ și totuși diferită de ea: negația ca distracție și suferința ca divertisment. Nihilistul este acel om „al unei singure lumi“ care, copleșit de o plictiseală nimicitoare, își „creează“ o altă lume din chiar substanța întunecată a umorii sale. „Salvarea“ – chiar dacă într-o formă macabră – vine și aici tot dintr-o reduplicare spectaculară a situației sale de viață. „Aici și acum“ îl creează, prin repetarea de astă dată intenționată a nihilistului, pe „acolo și atunci“. După cum știm, atât Dostoievski cât și Nietzsche au anticipat, pe un ton amar profetic, triumful nihilismului. Acceptând că profeția lor s-a adeverit și că ne aflăm în mijlocul unei epoci nihiliste, nu putem oare inventaria omniprezenta negație și suferință de divertisment printre formele de transcendență la care aderă omului de azi? Poate că, într-adevăr, este modul în care omul unei singure lumi preferă cel mai mult să depășească neantul și plictiseala care-l devoră la nesfârșit.
Aș încheia această cronică la una dintre cele mai remarcabile cărți de filozofie apărute în ultima vreme în România referindu-mă la paginile, absolut memorabile, scrise de filosoful român în marginea ideii enunțate de Borges în cadrul conferinței Frumusețea ca senzație fizică. Scriitorul argentinian descoperă sensul concret, aproape carnal al frumuseții, stârnind astfel perplexitate în cititorul său, chiar și în cel care știe că însăși etimologia cuvântului „estetic“ trimite la sensibilitate. Percepția sau judecata estetică s-au asociat în mintea noastră cu imaginea unei sensibilități… lipsite de senzații, a unei sensibilități nesenzoriale, eterice, ideale… Ca și cum frumusețea ar ține de un alt gen de perceptivitate, unul de ordin afectiv-rațional – căci vorbim despre sentimentul sau categoria de frumos și nu despre senzația de frumos. Printr-o simplă și fericită alăturare de cuvinte, Borges ne readuce într-o puternică lumină această situație și îndrăznește „să coboare“ așa-numitul „sentiment“ estetic la nivelul „fizic“ al senzației de frumos. Frumosul instaurează în cel care-l contemplă senzația unei donații inepuizabile și incomprehensibile. Deși frumosul se dă aici și acum, în totalitate și fără rest, el nu poate fi cuprins sau „redus“ la „aici și acum“-ul său – dar de-necuprinsul lui nu trimite la ceva în afara acestui „aici și acum“. Fără prezența efectivă a frumosului nu este posibilă nici frumusețea în sine; frumosul survine deodată cu ceea ce este dincolo de el; iar această frumusețe aflată „dincolo“ coincide cu însuși frumosul văzut aici și acum. S-ar putea spune că numai un asemenea înțeles al frumuseții îl mai poate „salva“ pe nihilistul care, precum Ivan Karamazov, nu mai poate crede într-o mântuire ce vine de dincolo de această lume. „Senzația frumuseții“ va dezvălui prezența fizică a unui dincolo în însăși prezența ei absolută și unică.
Fabula existențială este o carte de referință pentru oricine vrea să înțeleagă cum mai este posibilă atitudinea metafizică în contextul relativismului, cum se reface această atitudine într-o lume fundamentată pe limbajul și datele acestuia; cum este posibilă metafizica pentru omul unei singure lumi.