Denisa Comănescu: Cum vin cărțile străine în limba română

Denisa Comănescu este directorul general al Editurii Humanitas Fiction și cel mai titrat editor de carte străină de la noi din ultimele decenii. Mai jos, un dialog cu domnia sa despre specificul pieței de carte străină din România.

Cristian Pătrășconiu: Ce școală ai făcut ca editor și ca mijlocitor de carte străină în România? De la cine ai învățat meserie?

Denisa Comănescu: Când eram studentă la Filologie, la Universitatea din București, l-am avut îndrumător al lucrării de diplomă pe profesorul Romul Munteanu, pe atunci directorul Editurii Univers. Biblioteca lui era fascinantă și am profitat din plin de ea. După terminarea facultății am dat un concurs și am intrat pe post de redactor la Editura Univers. Și, de fapt, ajungând în această editură, mi-am dat seama că ținea, într-un fel, de destinul meu să devin redactor de literaturi străine și să aleg și să aduc cărți cititorilor. Și ce m-a fascinat de la început a fost literatura japoneză, din care citisem destul de puțin. Am găsit niște cataloage de la Editura americană New Directions, care publica literatură japoneză, clasică, dar și proză și poezie contemporană. Țin minte că le-am scris și mi-au trimis tot ce aveau ei tradus din japoneză; aceasta se întâmpla la sfârșitul anilor 1970. Am început să caut traducători din japoneză, am folosit mai întâi traducători din engleză. În același timp, am găsit o mare traducătoare din japoneză – Stanca Cionca. Și i-am publicat, în 1982, o amplă antologie de Teatru No, cu studiul și notele domniei sale, prima apărută la noi și care a rămas cam singura.

C.P.: Așadar, japonezii au fost cumva „botezul”? Putem spune așa?

D.C.: Aș folosi un alt termen – japonezii au fost oarecum „masteratul”. Și am rămas cu pasiunea și fascinația pentru Extremul Orient și pentru această lume, atât de diferită și, totuși, atât de apropiată nouă.

C.P.: Mai rămânem puțin la oameni: în privința acestei profesiuni, de editor de carte străină, o profesiune care ți-a devenit destin, cine au fost oamenii decisivi pentru tine? Unul, nu-i așa, a fost Romul Munteanu…

D.C.: Da. El e cel care mi-a deschis ușa, cel care m-a pus în contact cu această lume. A fost creierul unei edituri de literatură străină care trebuia „să baleteze” în jurul cenzurii și să publice opere importante. Și aceea a fost o perioadă în care s-au publicat cărți esențiale, nu doar de literatură, gândiți-vă numai la colecția „Studii“. Mentorul meu, ca să spun așa, dar și buna mea prietenă a fost Antoaneta Ralian. Cu ea am dat concursul la editură, cu ea mi-am făcut ucenicia și cu ea am avut o prietenie de câteva decenii. Cu ea, de altfel, am lucrat până în ultimele sale zile. Ne-a părăsit traducând un roman despre surorile Vanessa și Virginia Stephen, devenită Virginia Woolf, și despre Grupul Bloomsbury, care-i plăcuse, pentru colecția „Raftul Denisei“, apărut nu la mult timp după moartea sa. Vanesa și sora ei de Priya Parmar era, când a murit doamna Ralian, tradus pe jumătate. Trebuia să preia cineva. Țin minte că, ieșind de la Cimitirul Evreiesc după înmormântare, alături de câțiva distinși traducători din engleză, le-am spus că doamna Ralian reușise să facă jumătate din această carte și că era obsedată că nu o poate termina, pe patul de suferință fiind. Și am întrebat cine se încumetă să o continue. Irina Horea a fost cea care a continuat-o, la aceeași înălțime.

C.P.: Foarte pe scurt: cum a fost perioada Univers și cât?

D.C.: La Univers am început în 1978 și am părăsit editura în mai 2001. Începând cu 1991, am fost redactorul-șef al acestei edituri, după venirea lui Mircea Martin. Cu Univers s-a întâmplat un dezastru; în 1997, Ministerul Culturii a cerut ca toate editurile de stat să se privatizeze. Lucrurile s-au făcut în grabă și „investitorul strategic” care a venit s-a dovedit că avea alte planuri decât să crească această editură. A adus-o în sapă de lemn până în 2001, atunci când editura s-a închis pentru o vreme și când toți a trebuit să plecăm.

C.P.: Polirom?

D.C.: La solicitarea lui Silviu Lupescu, am trecut director de literatură străină la Polirom în iunie 2001, aveam sediul în București, într-un bloc aproape de Universitate, am angajat câțiva redactori de la fosta Editură Univers și am dezvoltat pe atunci firava colecție „Biblioteca Polirom”. Colecția era începută deja, cu un amestec de titluri românești și străine; eu am dezvoltat-o exclusiv pe literatură străină. Am adus aici marii autori străini, pe care, la plecarea la Humanitas, în februarie 2006, nu i-am mișcat din loc. Cu excepția a trei scriitori care au dorit să fie în continuare alături de mine: Herta Müller – are serie de autor la Editura Humanitas Fiction; de asemenea, Amos Oz – m-am simțit cu mult mai bine în pielea mea, căci mi-a insuflat încredere, din momentul în care l-am cunoscut la București, în 2002 –, și lui i-am dedicat o serie de autor, și Ismail Kadare, al cărui traducător en titre Marius Dobrescu m-a însoțit mai departe. Ei sunt cei trei autori pe care i-am luat cu mine…

C.P.: Când ai plecat la Humanitas, nu?

D.C.: Exact. La Polirom am stat de la 1 iunie 2001 până la sfârșitul lui ianuarie 2006. Am plecat lăsând un portofoliu de peste 100 de titluri nepublicate. Gabriel Liiceanu m-a convins să vin la Humanitas; mai întâi, am fost director pentru literatură aici, apoi, din august 2007, s-a înființat Editura Humanitas Fiction, editură aparținând Grupului Humanitas. Eu sunt directorul general al acestei edituri.

C.P.: Ce e, cât e în „Raftul Denisei” și, în egală măsură, cine e pisica de pe logo-ul acestei excelente colecții de literatură universală?

D.C.: Sunt peste 500 de titluri apărute în 12 ani, căci colecția și-a făcut debutul la Humanitas în mai 2006, fiind mai în vârstă decât Editura Humanitas Fiction cu peste un an. Mâța simbolizată inițial de pisica de pe logoul colecției nu mai trăiește, a murit acum doi ani, la 18 ani, se numea Mița. Simona Kessler, cea despre care eu tot repet că e cel mai tare agent literar din Sud-Estul Europei, a venit cu ideea de a personaliza această colecție, de a pune o pisică stilizată pe un maldăr de cărți drept logo, știind cât de aproape mă simt de lumea pisicească și cât de mult o iubesc.

C.P.: Ții cumva un jurnal de editor de carte străină în România?

D.C.: Nu, din păcate, nu. Despre această lume am scris însă de mai multe ori. Probabil, la un moment dat, dacă va mai fi timp, o să adun cele scrise în interviuri și mici eseuri apărute în diferite reviste literare, o să le pun cap la cap și o să le completez. Ar fi multe de spus și, dacă nu mă lasă memoria, o să o fac într-o zi.

C.P.: Cum alegi cărțile care vor fi traduse? Cum se ochește o carte care merită să fie tradusă la noi?

D.C.: Sunt contexte diferite; ceea ce e valabil acum nu era neapărat valabil acum 10 ani și, cu atât mai puțin, acum 20-25 de ani sau în timpul comunismului. În momentul de față, informația este exhaustivă.

C.P.: Ceea ce face alegerea mai ușoară?

D.C.: Nu. Dimpotrivă. Alegerea e mai grea. Pur și simplu, îți vin de-a gata foarte multe titluri, titlurile noi – cu un an, doi înainte de a fi publicate; îți vin prin intermediul editurilor străine și al agențiilor străine de drepturi de autor. Apoi, sunt premiile literare – cele mai importante oferă un ghidaj semnificativ pe piața cărților de literatură la zi. Multe dintre ele, țin să spun aceasta, sunt politizate. Spre exemplu, vei găsi că, în acordarea premiilor literare care contează în lumea cărților, a unora dintre ele, funcționează corectitudinea politică. Sau criteriul geopolitic. Apoi sunt selectate cărțile care acoperă teme aflate „pe val”. Valoarea literară trece pe planul doi, lucru care este, mai ales prin repetare, descurajator.

C.P.: Pe de o parte. Pe de alta, face și mai grea misiunea aceasta de a discerne ceea ce e autentic literar, profund literar și ceea ce este „la modă”, „în tendințe” (inclusiv în tendințele corectitudinii politice).

D.C.: Exact. Devine și mai complicat. Și mai e ceva: când un premiu literar mare se dă „pe valoare”, poți să ai situații în care să constați că cititorii nu se apropie foarte mult de romanul premiat, mai ales dacă e o carte dificilă. Pare un paradox, dar, de fapt, nu e. E mai ușor să citești o scriere lineară, mai simplă, pe subiecte care palpită în momentul de față, o carte care ia pulsul realității decât o carte profundă de literatură, rafinată, superioară. În 2017, Man Booker Prize i-a revenit scriitorului american George Saunders pentru romanul Lincoln între vieți (Lincoln in the Bardo, în original), tradus de Radu Paraschivescu, o carte polifonică, corală, cu accente de tragedie antică, deși pornise de la un fapt real: moartea băiețelului de 11 ani al președintelui Abraham Lincoln. Lectură dificilă, ce necesită concentrare, drept care nu a avut succesul de public la care m-am așteptat. E, într-un fel, în spiritul timpului această glisare a ficțiunii către non-ficțiune, e vremea genurilor hibride și tot ceea ce aduce nonficțiunea acută în ficțiune, indiferent de stilistică, de felul în care e scrisă cartea, interesează. E, de fapt, ca să o spunem pe-a dreaptă, o degradare a literaturii, într-un fel.

C.P.: Care vine și dintr-o degradare a ochiului cititorilor?

D.C.: Exact. Asta cer, masiv – asta ajung să primească dacă cer. E o piață; publicul cere, cere tot mai simplu, mai linear, cum spuneam. De multe ori, literatura de valoare chiar ajunge să fie literatură de nișă. Sunt, desigur, și cazuri fericite – în care se îmbină cele două, valoarea mare de piață cu valoarea literară.

C.P.: Revenind la circuitul aducerii unei cărți străine în România. Agențiile literare și agenții străini, premiile literare. Și mai ce?

D.C.: E foarte important să navighezi pe internet și să vezi ce publică editurile străine – atât ca traduceri, cât și ca literatură națională. În total, cum ziceam, e un buget foarte mare de timp pe care trebuie să îl aloci pentru a calibra bine decizia de a aduce o carte sau alta de afară în limba română.

C.P.: Dar înainte cum era?

D.C.: În comunism, comunicarea era tăiată, în majoritatea cazurilor. Cărțile din Occident circulau într-un fel de samizdat. Informația o luai din reviste; eu eram înscrisă la biblioteca britanică și la cea americană. Acolo puteam consulta revistele literare și de acolo îmi luam „grosul” informațiilor. La un moment dat, Ceaușescu, în ultimii ani, a interzis accesul la bibliotecile străine; ceea ce a fost o mare pierdere. Apoi, erau profesorii universitari care călătoreau și se întorceau încărcați de cărți și reviste literare, erau rudele care aduceau și ele cărți străine. Tinerii fii și fiice de nomenclaturiști ne împrumutau, de asemenea, cărți noi. Era „Europa Liberă” – avea o parte literară în emisiunile sale și asta a însemnat foarte mult.

În perioada de tranziție – de până la momentul în care internetul a devenit dominant – târgurile internaționale de carte jucau un rol-cheie. Sunt, de altfel, foarte importante și astăzi. Mai ales trei: Frankfurt, Paris și Londra. Iar pentru copii, și Bologna. La Frankfurt am mers începând din 1990; am pierdut un singur an, când am luat parte, pentru mai multe luni, la International Writers’ Program al Universității din Iowa.

C.P.: Și după ce „ochești” o carte, ce se întâmplă, în mod obligatoriu?

D.C.: Cauți agentul literar sau editura care lucrează fie direct, fie prin agenți literari în acest proces de intermediere (francezii, nemții, multe edituri spaniole, portugheze, italiene preferă să lucreze direct; anglo-americanii, de regulă, lucrează, când este vorba despre o traducere într-o altă limbă, prin agenți și subagenți locali). Îi cauți, deci, vezi dacă acea carte este „liberă”; dacă e cerută de mai multe edituri din țară (și, în multe cazuri, așa se întâmplă), ea e supusă unei licitații. Are loc o licitație și, în felul acestea, avansul care se dă urcă. Când ceri manuscrisul electronic al unei viitoare cărți sau o carte apărută din catalogul unei edituri sau al unui agent, poți avea norocul să fii singurul solicitant (caz rar), și negocierea e mai simplă, sau poți intra într-o licitație. Se practică și preemțiu­nea uneori.

C.P.: În termenii bugetului de timp, cam cât timp ia, așa, în medie, de la „ochirea” unei cărți până când ea vine în librării?

D.C.: Dacă lăsăm deoparte excepțiile, cărțile apar, de regulă, cel mai devreme într-un an; un an e un interval de timp rezonabil. Cel puțin pentru mine. E de adăugat la ceea ce am spus mai înainte în privința circuitului unei cărți străine care intră pe piața de carte din România și timpul pentru traducere, și cel pentru editare și corecturi, pentru tehnoredactare și crearea copertei, precum și timpul pentru tipărirea efectivă a cărții. Cum spuneam: sunt și excepții, când cartea tradusă apare concomitent sau, în orice caz, foarte aproape de momentul publicării cărții originale. Dacă ai un autor care este al tău, așa cum este cazul cu mulți autori de la Humanitas Fiction, primești manuscrisul final în avans, în așa fel încât apariția cărții în limba română să coincidă sau să fie foarte aproape de momentul publicării în limba și în țara de origine.

C.P.: Pentru scriitorii – vedetă, pentru cei cu cotă literară foarte mare, e ceva în plus sau ceva în minus în acest mecanism despre care vorbim, mecanism de a fi tradus în românește, adus în limba română?

D.C.: Dacă ai un scriitor dintre aceștia, care devine autorul tău de casă, totul se simplifică. Nu mai treci prin atâtea filtre, nu mai sunt, pe traseu, așa de mulți intermediari. Primești manuscrisul – needitat, ca să îți faci o idee –, negociezi, faci contractul, aștepți să primești manuscrisul final și-l dai la tradus. În cazul unor scriitori, ofertele sunt blind, fiindcă se fac pentru mai multe volume deodată, dintre care unele sunt nescrise la ora respectivă și cumperi copyrightul pe baza unui sinopsis.

C.P.: Costă mult să aduci în românește o carte bună?

D.C.: Depinde, depinde de foarte multe detalii. Pot fi mii de euro, uneori multe mii de euro. Depinde dacă este un simplu debut, depinde dacă este un debut mult așteptat și deja lansat (aici e vorba în primul rând de titlurile americane – ei au un meca­nism de piață extrem de bine pus la punct). Depinde dacă volumul a beneficiat de vreun premiu important. Depinde dacă e o carte de nișă. Depinde dacă există licitație – licitațiile urcă semnificativ prețul unei cărți. Depinde, bineînțeles, dacă este un autor bestselling; de asemenea, prețul crește în aceste cazuri.

C.P.: E un decalaj mare între piața noastră de carte și reperele dorite din Occident, către care, mă gândesc, privim? Unde suntem, de fapt?

D.C.: În Europa, suntem pe ultimul loc în privința cititului. Se citește mai mult în locurile cu mari aglomerații urbane și sunt zone pe harta țării noastre, în orașe mici sau în mediile rurale, în care cartea aproape că nu pătrunde. Nu există biblioteci, iar despre librării nici nu poate fi vorba. Ținând cont, așadar, de cât de puțin se citește în România, plățile pe copyright sunt ridicate. O carte străină e, de fapt, una cu „dublu autor”: o dată îl plătești pe cel care a scris-o și, încă o dată, pe cel care o traduce în românește. Din păcate, plata pentru traducătorii de la noi este mică, tarifele sunt joase. Și aici cred că suntem pe ultimul loc, în ierarhia țărilor din Uniunea Europeană; ne plătim prost traducătorii.

C.P.: Când ar putea să fie o carte „pe profit”? De la ce tiraj în sus?

D.C.: Și aici depinde de mai multe lucruri. Depinde de carte, depinde de costuri. La o carte străină împărțirea costurilor este mai complexă, pentru că în costurile directe se includ plățile autorului străin și ale traducătorului. Nu pot să spun că dacă vindem dintr-o carte, să zicem, 3 000 sau 4 000 de exemplare suntem, în mod automat, pe plus. Ce mai e de spus aici, important și nu foarte vesel: în perioada comunistă, începând cu 1982, până la final, în decembrie 1989, Ceaușescu a decretat că nu se mai plătește copyright și așa a fost, nu s-a mai plătit. Dar, totodată, tot atunci, și asta era valabil și înainte, cartea era sponsorizată. Dacă în 1984, Ulise al lui James Joyce a apărut într-un prim tiraj de 40 000 de exemplare (mă întreb care or fi fost cititorii aceia, 40 000; oricum, sigur e că romanul devenise un cadou onorabil pentru doctori), astăzi poate fi un succes când reușești să vinzi câteva mii de exemplare dintr-un roman.

C.P.: Cum definești piața noastră actuală de carte? E una așezată, matură, capricioasă? Mare, mică, din ce în ce mai mică?

D.C.: E o piață de carte medie, care ne oferă multe surprize – și plăcute, și neplăcute. Că în România se citește cel mai puțin din Europa e o bilă neagră de care actualii guvernanți nu se sinchisesc. Ca fenomene în mișcare, sesizez o creștere remarcabilă a sectorului cărții pentru copii; de asemenea, ficțiunea, mai ales ficțiunea străină, câștigă și ea teren – am impresia, căci statistici nu există.

C.P.: Dar cartea electronică?

D.C.: Nu e nici o amenințare. Nu acum, în acest moment, cel puțin. Nu cred că va rivaliza prea curând cu cartea care apare în format clasic, pe suport de hârtie. A existat această temere acum câțiva ani, dar a scăzut în mod semnificativ. Și la noi, și în Occident – hârtia pare să câștige încă o dată.

C.P.: Sunt, ce crezi, cărți mari nedreptățite de publicul de carte străină de la noi?

D.C.: Da. Și cred că e un fenomen inevitabil. Nedreptățile vin din două direcții – atât de la cei care produc respectiva carte, cât și din partea cititorilor. Adică: sunt cărți care trec mai puțin observate, pentru că promovarea și marketingul nu au fost atât de intense, așa cum se întâmplă la o carte despre care se știe, de la bun început, că are un potențial mare de vânzare. Pe de altă parte, literatura de mare valoare are un rulaj mai lent – se vinde în timp, și de aceea e bine să ai răbdare cu ea. Multă răbdare. Pe de altă parte, nu mai poți acum să impui o carte fără promovare, fără marketing. Și, punctual, ceea ce contează din ce în ce mai vizibil în acest circuit de propunere și de impunere a unei cărți e internetul. E ceva fără precedent. Blogurile, platformele culturale de pe internet au din ce în ce mai multă putere de influențare și de convingere.

C.P.: Dar, ca să leg de întrebarea anterioară: sunt la noi cărți străine care au parte de o cotă nemeritat de mare?

D.C.: Și aceasta cred că este greu de evitat. Cred, de altfel, că sunt mai multe asemenea cărți decât acelea, foarte bune, nedreptățite de public.

C.P.: Dar de ce e așa? Publicul e prea derutat? Aparatele de PR și de marketing ale editurilor sunt foarte bune și atunci impun ce vor ele?

D.C.: Nu aș pune toate acestea în termeni eminamente negativi. Se pot impune, cum spuneam, cărți care nu sunt așa de valoroase sub raport literar, dar care, din punct de vedere comercial, aduc un profit substanțial. Ei bine, cu acest profit pe care ți-l dau cărțile „comerciale” poți să scoți cărțile de nișă. Cărțile de literatură mare. Pe undeva, întotdeauna a fost așa, și este și un fenomen necesar. Pe de altă parte, reiau o idee, sunt și cazuri, nu puține, în care aceste două componente – valoare de piață ridicată și valoare literară ridicată – se îmbină. Este, de altfel, ceea ce încerc să realizez prin colecția „Raftul Denisei” și prin seriile de autor pe care le public la Editura Humanitas Fiction.

C.P.: Cum arată un succes de piață pentru o carte străină foarte bună? Cum se (pre)simte el?

D.C.: Să dau un exemplu. E vorba de o carte care a fost în lume un fenomen editorial anul trecut și continuă să ocupe unul dintre primele locuri la vânzări în formatul paperback: The Tattooist of Auschwitz, pe românește, Tatuatorul de la Auschwitz, roman tradus de Luana Schidu. Cartea e bine scrisă, din punct de vedere literar, pornind de la mărturisirile unui personaj real – cel care îi tatua pe deținuții de la Auschwitz-Birkenau. Și vorbeam mai înainte despre interesul ieșit din comun pentru nonficțiunea care trece în literatură. Ei bine, cartea aceasta are așa ceva. Nu am publi­cat-o din rațiuni comerciale, ci pentru că, și eu îmi repet asta tot timpul, e important să scot cărți de ficțiune care vorbesc despre istoria recentă, despre istoria secolului XX. Literatura, ficțiunea – ca o formă de păstrare a memoriei. Să nu uităm! Explozia pe piață a acestei cărți a fost extraordinară. Am simțit din primele zile de când a ajuns la publicul român că e un fenomen de piață, la Gaudeamus 2018. Și continuă să fie. În aproape cinci luni s-au vândut peste 14 000 de exemplare. Probabil că la fel se va întâmpla cu Serotonină, noul roman atât de așteptat al lui Michel Houellebecq (în Franța, de la publicarea cărții pe 4 ianuarie 2019 până în prezent s-au vândut peste 500 000 de exemplare!), care va apărea la noi pe 15 mai, în traducerea lui Daniel Nicolescu.

C.P.: Opera de editor a pus în umbră opera ta de scriitoare?

D.C.: Mi-a fost greu să recunosc, ani de zile, dar, într-adevăr, așa s-a întâmplat. Literatura străină s-a întins în creierul meu ca o iederă devoratoare. Acuma, poate mai am o șansă, fiindcă nu se știe cine sau ce mai ia parte, pe lângă creier, la scrierea poeziei.

Dialog realizat de Cristian Pătrășconiu

Humanitas Fiction

Editura Humanitas Fiction, condusă de Denisa Comănescu, are peste 550 de titluri noi publicate de la înființarea în august 2007. În ultimii trei ani, la această editură au fost peste 130 de titluri noi publicate.

Cele mai bine vândute titluri ale Editurii Humanitas Fiction din 2018 sunt: 1. Hippie de Paulo Coelho: 2. Zuleiha deschide ochii de Guzel Iahina;3. Dincolo de iarnă de Isabel Allende;4. Oscar și tanti Roz de Eric-Emmanuel Schmitt. Pentru 2017, ierarhia primelor patru cărți foarte bine vândute la aceeași editură este următoarea: 1. Aviatorul de Evgheni Vodolazkin; 2. Ce se întâmplă în iubire de Alain de Botton; 3. Casa de lângă lac de Kate Morton; 4. Noaptea de foc de Eric-Emmanuel Schmitt. În 2016, în același clasament al celor mai bine vândute cărți de la Humanitas Fiction, lucrurile stau în acest fel: 1. Spioana de Paulo Coelho; 2. Amantul japonez de Isabel Allende; 3. Alchimistul (ediție cartonată aniversară) de Paulo Coelho; 4. Toată lumina pe care nu o putem vedea de Anthony Doerr.