Cu un șir de vocale al căror iz oriental ți se întipărește în minte grație amestecului de aliterații în care satîrul capuchehaiei se amestecă cu mirosul de icre al cherhanalei, Pavel Chihaia e un nume cu răsunet minor în cultura română. De vină nu e atît lipsa înzestrării, cît mai degrabă caracterul a cărui fixație l-a împiedicat să cadă în concesii. A fost prea intransigent pentru versatilitatea unor vremuri în care nu se descurcau decît ambuscații. Cel puțin așa reiese din volumul omagial pe care Ovidiu Pecican i l-a dedicat cu ocazia împlinirii a 95 de ani.
Căpos și intratabil, Chihaia a fost silit de două ori să-și schimbe matca: prima oară în 1948, cînd după apariția romanului Blocada, a intuit că stăruința de a rămîne în pielea scriitorului l-ar fi costat buna părere pe care o avea despre sine. A doua oară în 1978, cînd a reușit prin sprijinul prietenilor din Germania să capete azil politic la München, an care i-a adus dispariția numelui dintr-o cultură în care oricum nu făcuse valuri.
Deși născut la Corabia în 1922 (pe atunci în județul Romanați), olteanul, după moartea mamei, a copilărit în Constanța, unde ștaiful machidonilor, croiți dintr-o cremene pe care nici o intemperie istorică nu-i putea pleca, l-a molipsit cu muchia lui aspră, drept care, după abdicarea regelui Mihai, Chihaia avea să-și taie din rădăcină ambițiile literare. Doisprezece ani nu va mai publica un rînd, potrivit dictonului că un scriitor ratat e un ins mai nobil decît un literat aservit.
Cînd în 1958 se va angaja la Institutul de Istoria Artei, hotărîrea de a nu se conforma tiparului oficial îi va inspira ideea de a cerceta Evul Mediu românesc. Acolo nimeni nu avea să-l bată la cap în privința scrupulului de a respecta interpretările în vogă. Alegerea s-a dovedit fericită și deopotrivă blestemată: suficient de îndepărtată pentru a nu mai stîrni polemici cu tentă ideologică, perioada aducea cu o pîrtie scoasă din uz, căci penuria de documente făcea ca adevărul asupra ei să nu mai preocupe decît o mînă de istorici cărora grija de a nu face compromisuri le era mai aproape decît dorința de a apăra adevărul apropiat. La fel cu Chihaia: supunîndu-se de bună voie unui surghiun în mijlocul unor veacuri apuse, intelectualul se îngropa într-o disciplină fără ecou public, unde ambiția de a scoate la lumină cine știe ce descoperire epocală trecea în plan secund. În plus, din secolele medievale nu-l atrăgea decît arta lor, în al cărei teren predilect, populat cum era cu biserici, pietre tombale și pisanii, nici un energumen partinic nu avea să-l tulbure.
Ce este surprinzător este că totuși, în tărîmul crucilor, frescelor și mînăstirilor, Chihaia avea să facă patru descoperiri cărora Ovidiu Pecican le precizează cronologia: „identificarea mormîntului lui Vladislav I (anii 1960), descoperirea celor două pietre cu simboluri heraldice ale lui Vlad Dracul și Neagoe Basarab (la începutul anilor 1960), descoperirea complexului ecleziastic rupestru din munții Buzăului prin caietele lui Al. Odobescu și Henri Trenk (1965-1970) și întîlnirea cu mormîntul cavalerului de La Sarra (1971). (p. 64)“.
Cît de importante sunt aceste descoperiri la scara istoriei mi-e greu să spun, dar ce sare în ochi este bucuria răscolitoare pe care Pavel Chihaia a trăit-o făcîndu-le: „trăirea pe care am avut-o la identificarea mormîntului lui Vladislav I, la stabilirea identității lui «Negru Vodă» mi-a fost asemănătoare fericirii cu care traduceam poemele lui P. B. Shelley sau ascultam cantatele lui Johann Sebastian Bach.“ (p. 65). A trăi o jubilație de ordin estetic în cursul unei descoperiri de factură istorică, iată ce înseamnă să percepi adevărul sub unghiul voluptății de a-l fi găsit. Și cum Chihaia, de formație filologică fiind, era un istoric contre-emploi, mărturisirea lui e cu atît mai prețioasă. Să descoperi pe atunci ceva nou, oricît de neînsemnat, echivala cu un gest de frondă față de unghiul definitiv al adevărului măsluit. Satisfacția aceasta Ovidiu Pecican o pune pe seama instinctului enigmei pe care Chihaia l-a avut mereu: indiferent că scria despre tîlhari, prostituate și vagabonzi, ca în Blocada, sau despre semne heraldice și picturi rupestre, ca în volumele istorice, Chihaia era călăuzit de flerul misterului.
Iată de ce, dincolo de satisfacția de a-și pune numele pe o descoperire, ce izbește la Chihaia e tonul aprins cu care afirmă că, în alegerea soluției la o enigmă istorică, poanta i-a fost insuflată de un presentiment obscur, căruia nu-i putea găsi acoperire în documente. Presentimenul acesta e pus de Ovidiu Pecican pe seama mitului personal în care Chihaia a crezut: convingerea că propria soartă și-o regăsea în balada Mînăstirea Argeșului, unde laitmotivul surpării și reclădirii i se potrivea ca o mănușă intelectualului silit a-și duce viața într-o înlănțuire de renunțări și redresări. În fine, în prelungirea mitului personal, Ovidiu Pecican așază fervoarea religioasă cu care Chihaia și-a înfruntat destinul. Credincios înzestrat cu o natură retractilă, fără efuziuni răspicate, Chihaia se simțea în elementul lui în apropierea bisericilor. „În lumina altarelor uitam rătăcirea prin lumea străină, pe care mi-o premeditasem altfel. Numai atunci mi se limpezeau activități inutile, exprimarea stîngace, înfumurarea gîndului de a-mi întemeia nemurirea aici, pe pămînt. Despărțindu-mă de mine, îmi chemam liniștea. Amuțeau cele din jur, apoi eu, cel care doream să fiu într-un fel sau altul. Dincolo de obsesia morții, întîlnită o dată cu conștiința vieții, cînd mi s-a făcut cunoscut sub ce lege îmi este dat să trăiesc. Ajungînd uneori la pacea, la înțelesul Cuvîntului.“ (p. 45). Acestea nu sunt cuvinte de istoric, cu atît mai puțin de scriitor, ci de anahoret meditînd la zădărnicia vieții. Un anahoret căruia doar Sandu Tudor, Octav Băncilă, Dumitru Stăniloae sau Noica îi puteau ține de urît, nume pe care Ovidiu Pecican le evocă drept exemplu de spirite asemănătoare cu al lui Chihaia.
Omagial fiind, volumul Pavel Chihaia. Aventurile vocației are acea tentă elogioasă sub smalțul căreia cititorul se simte apăsat ca sub un coviltir de laude convenționale. E atîta encomie aici că nu mai e loc de euforie. Ce este uimitor este că volumul, în loc să fie colectiv, e scris numai de Ovidiu Pecican, semn că motivația scrierii lui vine dintr-o afecțiune aparte pe care autorul i-o poartă evocatului. Din păcate, aceeași informație se repetă de la un capitol la altul, indiciu pledînd pentru o antologie în care Pecican a strîns textele pe care le-a publicat în timp despre Chihaia, atîta doar că, juxtapunîndu-le fără să le curețe de repetiții oțioase, le-a dat aerul unei colecții în care citatele, titlurile și interpretările revin ca într-un ritual obositor, de redundanță iritantă. Regula bis repetitia placent are o limită a ei.
Istoric fiind, Ovidiu Pecican are scrupulul de a înfățișa cu acuratețe informația, a cărei derulare aduce cu o procesiune de detalii în fața cărora spiritul se înmoaie treptat. E ca o țesătură de amănunte căreia îi lipsește o intrigă a cărei tensiune să dea vieții lui Chihaia altceva decît impresia unui naufragiu biografic. De aceea, lectura volumului e oricum, dar nu incitantă, din cauza enumerării de clișee placide. Ovidiu Pecican scrie parcă din afară, într-un jargon apretat pînă la a nu-i aparține, ca într-o relatare prevenitoare, căreia îi lipsește empatia. Totul e civilizat, politicos și reverențios, ca o osana calpă în marginea unui intelectual care, în ciuda tăriei de caracter, nu a făcut gaură în cer, ceea ce nu-l împiedică pe Ovidiu Pecican să-l înfățișeze ca pe un istoriograf de primă mînă din exilul românesc, în siajul lui Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu și Octavian Bârlea. Poate că așa este, dar verdictul acesta nu reiese din carte: cu două pietre heraldice, un mormînt și un caiet lui Al. Odobescu, contribuția lui Chihaia la istoriografia românească aduce cu trei cioburi lipite la o oală de muzeu. Nu vreau să fiu răuvoitor, dar volumele omagiale, în afara unor analecte de cunoștințe bio-bibliografice, nu conțin decît elogii sterpe. Volumul lui Ovidiu Pecican nu face excepție.