Cuvinte „picate din altă lume” sau aria neîmpăcării

Sorin Lavric, Decoct de femeie, Editura Ideea Europeană, București, 2019, 232 pag.

Sorin Lavric ne avertizează de la bun început: nu e „un admirator al sexului frumos”. Am luat act. La cât de amețitoare e diversitatea lumii oamenilor, ar fi și greu să admiri așa, de-a valma, pripit și nediferențiat, mai mult de jumătate din populația globului.

Eseist rafinat, gata să „vadă idei” (câteodată și unde nu sunt) și să le traducă în cuvinte alese cu migală, ba chiar cu o pedanterie care le îndepărtează de aromele originare, Sorin Lavric poate fi citit oricând cu delicii. L-am urmărit ani la rând cu interes, multe dintre eseurile sale mi s-au părut subtile și inteligente, am salutat în gând și pasiunea pentru cuvinte născocite cu etimologii latine ori grecești. Am și zâmbit cu amuzată înțelegere la exagerările sale. Prima reacție la cartea cea nouă a fost una rostită cu voce tare după lectura primelor pagini: „ce-o mai fi și asta?!” Care să fie mobilul absurdelor rostiri, al intoleranței, al anatemei fără rest pe care o aruncă asupra lumii feminine? Cartea îmi părea atât de prăpăstioasă, încât îmi mirosea a farsă, a experiment ludic-ironic.

O carte are sens numai dacă, citind-o, te regăsești în ea”, spunea nu de mult S.L. Încerc, dacă nu regăsiri, măcar descâlciri. Ion Papuc sugerează, în textul escortă, câteva chei: ficțiune, misoginism, fidelitate monogamă trădată în imaginație. Să avem de-a face, oare, cu un roman bizar, de faun care priveghează pe brânci visând „strașnica plăcere ce poți s-o smulgi unui viol”, fie el și verbal? E un pamflet ivit din neputință? O deznădăjduită confesiune? Neîmpăcarea și intoleranța fac adesea casă bună. Ion Papuc se îndoia că va putea face o mistică a femeii, Lavric acceptă pariul și crede că l-a câștigat. Recunosc deschis că nu înțeleg „pe ce se bazează”. Cuvântul mistic/mistică apare de 100 de ori în ceva mai mult de 200 de pagini. Viziune, trăire, iradiere, pereche, lanț, naturi, relație, toate sunt sau ar putea fi mistice. Dar ce e mistica femeii nu mi-e clar. „Definirea femeii nu-mi cere s-o înțeleg logic, ci doar să-i expun esența pe baza flerului cu care o judec”, spune autorul promițând limpeziri ulterioare.

Prima descâlcire: nu e mulțumit de statura și performanțele sale masculine (poate îl descurajează și fragila împărțire pe sexe din zilele noastre, dar și enunțurile tot mai argumentate nu doar despre alcătuirea fiecărui om din elemente feminine și masculine, în proporții variabile, ci și despre semnele tot mai clare ale feminizării/efeminării bărbaților contemporani). Așa cum, poate, nu se simte confortabil în condiția sa de filosof român, și atunci scrie un eseu în România literară anunțându-ne strepezit și supărat pe lume că în 100 de ani România nu a avut niciunul. Nici chiar cu credința nu se află în relații mai confortabile de vreme ce nu se mulțumește cu ceea ce are, ci, la fiecare cotitură de frază, atacă pe nepusă masă ateii – niște bicisnici, firește, fără acces la vreo profunzime ori la vreun mister.

Coperta – o imagine pașnic-înflorat-pastelată – nu-mi e nici ea de ajutor. Titlul la rându-i promite „esențe” feminine, dar decoctul poate fi și curativ, și otrăvitor – femeia e, deci, vindecare, dar și moarte. Înțesată cu vorbe prețioase (symplegadic, pancrațiu, ordalițiu, fatuitate calidă, impostație, aporie, rucodelie, plus termeni latinești) cot la cot cu neaoșisme cu ifos (serbezime, găunoșenie, țâfnă, farafastâc, năzbâtie, marafet, fleandură, ștaif, jind, pritocire), cartea apelează anume la un fel de cifru rococo și pudic („Am croit noțiuni cu alură bizară fiindcă nu am avut încotro, disperat de neputința de a capta în vorbe unduirea unui tiv de rochie sau ascuțimea unei sprâncene încruntate […] mi-am croit cuvinte spre a surprinde în chip decent o zonă a vieții care se pretează celor mai abracadabrante scârnăvii verbale”), care lasă, însă, fraza buruienoasă până la inacceptabil. Niciuna dintre femei nu are lumină proprie, ele nu sunt nici măcar ierburi de leac, căci decoctul e extras din caricaturi feminine fără rost, fără minte. Nici Maria nu se bucură de vreun statut privilegiat, deși numele ar fi putut să i-l asigure în cartea unui credincios. Dar poate că e doar timiditatea celui temător, care ia distanță academică pentru a aborda un subiect țepos.

Altă descâlcire. Autorul încearcă să traseze un tipar al „fandacsiei feminine”, adică „obsesia atracției urlând în pori”: „Scopul meu este să fac filosofia femeii, nu apologia ei”. Nu va apela la elogii și ditirambi, ci va descrie femeia „așa cum se înfățișează unui ochi a cărui umoare e străbătută de exercițiul conceptelor”, iar „a ridica femeia la concept e un ordalițiu pe care numai mintea satirului îl poate face”. Așadar, nu despre femei și bărbați este vorba, ci despre satiri/sileni, adică animale păroase, amețite de licori bahice și fugărind nimfele cele frumoase și iubite de zei? Cartea își ia îndrăzneala să fie tăioasă și nedreaptă: „Cum n-am de gând să menajez vanitățile, e firesc să afirm că chinul gândirii abstracte e prerogativa cuvenită intelectului masculin”. Altfel spus, vor fi menajate, eheu, exclusiv și părtinitor „vanități de eu” masculin. Iată o secvență, iertare!, ușor comică: „Frumusețea caută deșteptăciunea spre a-și găsi o direcție statornică. E o vrajă de ordin intelectual a cărei putere vine din prezența unei stihii lăuntrice pe care femeia o intuiește din cadența vorbelor, din eleganța lexicului sau din sintaxa tăioasă a silenului. Tocmai de aceea mișcarea vorbelor poate isca în imaginația femeii promisiunea unui mister de ordin transcendent, al cărui colportor în această lume e chiar intelectul masculin. Fără faconda silenului, nimfa nu ar descoperi că există un Dumnezeu, un spirit sau o filosofie a omenirii”. Dar deși „exemplele sunt rodul unei fantezii”, „schemele pe care le voi aplica sunt rodul unui elementar simț al observației, ceea ce înseamnă că la ele am ajuns urmărind răscolirea de defecte și calități din care e urzită fandacsia feminină”. Răscolirea cu pricina e însă „joc de aparențe”, căci „ochiul nătâng al satirului ia drept propriu femeii ceea ce ea consideră drept simulacru. Masca cochetăriei e jocul de prestigii la care femeia recurge spre da imperiului lui gestus o aparență atrăgătoare, dar ea știe ca nimeni alta că punerea în scenă, ca veritabil simulacru cu rol de îmbiere, e menită unui singur ochi: pupila satirului pândindu-și nimfa”. Vinovată, așadar, e prada, nu bietul vânător și fandacsia sa masculină.

Perfect de acord: „Nimic nu mi se pare mai searbăd decât o ființă silită a intra în tiparul de mediocritate estetică pe care o epocă o impune pe calea contagiunii mediatice”. Atâta doar că infecția cu pricina nu-i ocolește nicidecum pe bărbați. O fi morala feminină „apendicele docil al epocii în care i-a fost dat să trăiască”, dar datul ăsta însuși subînțelege bărbatul care, nu-i așa?, a făcut epoca așa cum este. Mai zice S.L. că femeia poate avea doar „unul din cei trei zei cărora, în virtutea naturii ei, își închină viața: bărbatul, copilul sau Dumnezeu”. Să nu uit că avem de-a face cu un scriitor cu umori/gusturi inflexibile, care se lipsesc de logică: „Îndrăgesc ninsoarea în chip aprioric și definitiv, o socot unul din prodigiile care pledează hotărâtor pentru existența lui Dumnezeu, dar bălțile îngălate cu nămol pe care topirea omătului le aduce în București îmi displac până la apostazie”.

De spus aici imediat că situarea și proiectul nu sunt nicidecum noi. Satanizarea femeii, mai ales dinspre biserică, e veche și prăpăstioasă. Faptul, documentat științific, că masculul reacționează la stimuli vizuali și nu-și poate stăpâni… fiziologia stârnită de simpla vedere a unui sân ori a unei coapse nu putea fi scuzat onorabil decât aruncând anatema pe femela posesoare de nuri neapărat satanici. „Ce subtilă, ce inteligentă scuză și-a găsit bărbatul spre a justifica strâmbătățile în care cad el și societatea: femeia e de vină, fiindcă a avut, în Paradis, și continuă să aibă și acum un prea bun contact cu dracul…”. Dar dracul e întotdeauna alături de cel cu adevărat interesant: „Tot ce a fost esențial pentru om și societate a stat în mâna femeii: familia, limba, educația fundamentală, cultul religios, răgazul, distracția, arta sau, pe alt plan, truda elementară, economia, clasele chiar, în orice caz dinastiile […] Dacă femeia nu asculta de diavol, perechea rămânea în paradis și nu exista istorie” (C. Noica). Pentru Galenus (sec. II î.e.n.), femeile sunt, în esență, bărbați în care, datorită unei lipse de căldură vitală, de perfecțiune, structurile care la bărbați sunt plasate în afară, la vedere, în cazul femeilor, prin retenție s-au poziționat înăuntru. Până prin secolul 17 s-a crezut că există un singur sex, cel masculin, femeia fiind „o variantă imperfectă”, pe dos, o replică într-o oglindă diformă. Paternalismul și sexismul ideologiilor orientate spre Dumnezeu-Tatăl se transmit și limbii. Numele speciei umane, om, e masculin în majoritatea limbilor, însemnând de multe ori și bărbat. Într-o carte pe care Blaga o considera „prăpăstioasă”, Otto Weininger era convins că femeia „nu are niciun fel de personalitate proprie”. Deși decretează fără comentarii că destinul femeii e de „a fi în funcție de bărbat” (orice comentariu l-ar fi obligat să recunoască și că e vorba despre un destin impus abuziv), Ortega y Gasset se vede silit să observe că bărbații se formează în ambianța domestică de mamă construită, „alizeu perpetuu care le-a imprimat curbura specifică”. Vorbind despre iremediabila feminitate a apei – curgere, cădere, supunere la forme străine –, Gilbert Durand se oprește asupra genurilor: andric și metandric: „Acest din urmă gen cuprinde obiectele neînsuflețite, animalele de ambe sexe și femeile”. Există, așadar, pe de-o parte entități bărbătești, pe de altă parte, tot ce nu e bărbătesc, laolaltă, în devălmășie…

Privirea ațintită a bărbatului din Decoct de femeie asupra celor șase exemplare e una migăloasă, obsesivă, rece. Nu e privirea, tot orgolios-masculină, dar creatoare a lui Camil Petrescu descriind-o pe doamna T. („La doamna T., totul e comandat dinlăuntru, de complexa viață interioară, de gândirea însăși”). Nu e nici privirea unui Marcel Moreau, cel din Sacre de la femme, cu „monstrul” verbal încolăcit în răzvrătiri de o senzualitate rafinată.

Inventarul oarecum anorexic al lui Sorin Lavric – excelentă horbotă de cuvinte irosită pe o haină croită strâmb – îmi aduce în minte câteva inventare bulimice. Ruxandra Cesereanu numără, în Nașterea dorințelor lichide (2007), tot fără suficientă adâncime și cu vibrație limitată, atingeri, postbărbați (107!!), bărbați de zi și de noapte, de niciodată și de totdeauna. În cartea din 1995 a lui Péter Esterházy, O femeie (Humanitas, 2002), personajul, un bărbat, descrie în 97 de secvențe o femeie, mereu alta. Nedefinirea repetată (o femeie) demon(et)izează, desigur.

Poate aici stă cheia: femeia nu mai e simplu obiect sexual, adorat ori numai dorit/poftit, e o rebelă din perspectiva bărbatului, una care strică jocurile seculare. Un „teritoriu colonizat” care – situație greu tolerabilă – se eliberează.