Foto: Iulian Stănescu, cel cu costum și cravată din centrul fotografiei. 1966
Cucii își depun ouăle în cuiburi străine, aparținând de obicei unor păsări mai mici, ca să nu-și bată ei capul cu clocirea ouălor și creșterea puilor. Sunt și exemple mai dramatice: unele insecte își injectează ouăle în viscerele unor insecte din altă specie, pentru ca progenitura lor să aibă drept hrană corpurile insectelor-gazdă. Acestea mor (probabil în chinuri groaznice), fiind devorate lent de copilașii drăgălași din interiorul lor.
Până și în lumea aparent inocentă a plantelor, se petrec atrocități. Iedera nu investește timp și energie pentru a-și crea un trunchi solid. Așteaptă ca un arbore să facă asta și ea îl invadează lent, până îl sufocă, pentru a se folosi de trunchiul lui.
Nu trebuie să fii botanist sau zoolog ca să înțelegi veșnica încăierare între toate formele de viață. Unele le folosesc pe altele ca pe o materie primă, ca să-și întrețină și fortifice propriul corp. După ce mănâncă un miel, lupul nu-l descompune în stomacul lui până la particulele elementare (de oxigen, hidrogen sau carbon), ci folosește nemilos și nerușinat substanțe organice complexe deja fabricate de biata lui victimă erbivoră, cum ar fi proteinele.
Între oameni se întâmplă la fel, de mii de ani. Unul construiește o casă, iar altul vine și o locuiește după moartea lui (dacă nu cumva îl omoară el însuși, ca să nu aibă de așteptat prea mult). Situația este similară și la nivelul popoarelor. După cum explică Ioan-Aurel Pop, în Evul Mediu, românii, popor așezat de multă vreme cam în același loc, munceau pământul cu mare efort, iar o dată pe an, de obicei toamna, veneau popoarele migratoare și le luau recolta (de omorât, nu-i omorau pe toți, ca să aibă cine lucra pământul și în anul următor).
S-ar putea armoniza vreodată relațiile dintre oameni, s-ar putea ajunge la o colaborare pașnică între ei? Nu s-ar putea. Competiția este însăși esența vieții. Dacă o desființezi, desființezi viața.
S-a făcut însă altceva. S-au instituit, de-a lungul timpului, reguli de desfășurare a eternei competiții. Ele s-au tot reformat în fiecare epocă, dar încă n-au ajuns la o formă ideală…
Acesta era genul de probleme la care mă gândeam obsesiv în vara anului 1967, la Suceava. Chiar dacă mai cutreieram păduri indiferent-prietenoase, ca un băiat din secolul nouăsprezece, din Ipotești (aproape de Suceava), chiar dacă mă mai scăldam în râurile de munte, printre cete de mici pești ultrarapizi, cu mișcări perfect sincronizate, tot relațiile dintre oameni mă obsedau. Rareori mă mai uitam noaptea la cerul înstelat. Preferam să recitesc Dostoievski și Noul testament ca să văd ce răspunsuri au găsit alții la întrebările mele.
Toamna, când m-am dus la București, la facultate (eram acum în anul trei), a apărut o altă problemă, cu totul neașteptată: nimeni nu voia să stea la cămin în aceeași cameră cu mine. Camerele de la căminul Grozăvești, unde fuseserăm mutați cu toții, aveau fiecare câte două locuri și era obligatoriu să fie amândouă ocupate. Administratorul căminului m-a somat să-mi găsesc un partener, împreună cu care să mă prezint la administrație, ca să ni se repartizeze camera.
Uitasem că sunt un fel de ciumat. Nu-mi venea să cred că prieteni sau colegi care altădată se înghesuiau să se afle în prejma mea ridicau din umeri când le propuneam să stea în cameră cu mine. Eram descurajat, mă gândeam să-i rog pe ai mei, printr-o scrisoare, să fie de acord să-mi iau o cameră cu chirie, deși asta ar fi însemnat să-i supun la cheltuieli mai mari. Tocmai atunci a venit la mine Iulian Stănescu, un coleg de an cu patru-cinci ani mai în vârstă decât noi, ceilalți, și mi-a spus că s-ar bucura dacă aș fi de acord să stea în cameră cu mine. Mi s-a încălzit sufletul.
Iulian Stănescu era un tânăr bărbat înalt, mereu îmbrăcat îngrijit, politicos, cu un început de chelie în creștet. Noi îl consideram în mod abuziv în vârstă și nu-l integram în grupurile noastre (de altfel, nici el nu încerca să ni se alăture). Dacă se afla totuși în vreo împrejurare cu noi, râdea binevoitor la glumele noastre, fără să participe propriu-zis la dezlănțuirile de râs. La seminarii – abia acum, când a mi-a propus să stăm în aceeași cameră, mi-am amintit – se arăta preocupat de aceeași problemă a relațiilor dintre oameni, de care devenisem și eu preocupat.
Nu ne cunoșteam aproape deloc. Cineva mi-a șoptit că putea fi un agent al Securității, care avea misiunea să mă supravegheze îndeaproape. Nici vorbă! Ce agent ar fi stat doi ani la rând departe de toți cei din jur, făcându-se remarcat tocmai prin această inaderență? Și ce interes aș mai fi prezentat eu pentru Securitate, după ce anchetatorii își dăduseră seama că eram un tânăr naiv și nepericulos (chiar dacă ei, pentru a demonstra că sunt importanți și necesari, și-au dus ancheta până la capăt cu toată gravitatea)?
Cu totul alta era situația. După cum am înțeles în timp, tatăl lui Iulian Stănescu fusese deținut politic pe vremea lui Dej. Tocmai de aceea fiul lui nu putuse intra la facultate odată cu cei de vârsta lui; a ajuns student abia în momentul în care situația politică s-a mai relaxat. Aproape în fiecare săptămână Iulian se bărbierea atent, îmbrăca hainele lui cele mai bune, își punea în servietă un dosar și pleca în audiență la Comitetul Central al Partidului Comunist Român. Făcea demersuri calme, dar insistente pentru reabilitarea tatălui lui. N-am aflat asta dintr-o confesiune a sa, ci din frânturi de informații. Momentul culminant a fost acela în care Iulian, iluminat de bucurie, mi-a spus „Am reușit!“ și a plecat în provincie, la tatăl lui, ca să-i dea actele necesare pentru (probabil) ocuparea unui loc de muncă.
Eu și Iulian ne aflam parcă într-un nesfârșit concediu de studii. În numeroasele ore petrecute la cămin, stăteam întinși pe spate, fiecare în patul lui, și citeam, citeam, citeam. De obicei aceeași carte. Apoi, la două-trei ore, făceam o pauză, fumam, beam cafea și discutam despre ceea de citisem. Iulian era foarte interesat de comentariile mele (referitoare cele mai multe la valoarea estetică a cărții), ceea ce mă stimula. Dar și pe mine mă interesau comentariile lui, de obicei axate pe filosofia morală desprinsă din textul literar.
Nu lipseam de la niciun curs. Nu pierdeam niciun film, niciun spectacol de teatru, niciun concert, dintre cele care se bucurau de succes în rândul cunoscătorilor. Îmi trăiam viața tacticos. Din politețe față de Iulian, îmbătrânisem brusc cu câțiva ani.
