Ion Horea

Din memorie

Într-o Vedenie reținută în sumarul antologiei O sută și una de poezii (2017), căreia i-am făcut cronica în România literară, Ion Horea părea – retrospectiv – să-și fi făcut un testament liric. De altfel, multe dintre poemele cuprinse în respectiva antologie, și care fuseseră selectate din ultima fază a creației sale (2010-2016), au un ton deopotrivă enigmatic și definitiv. Între ele, aceasta, sfâșietoare la o lectură făcută cu o anume sensibilitate, și impresionantă prin modul în care autorul controlează artistic emoțiile declanșate. Dacă la alți autori, destui, eul poetic se confundă cu cel liric, scriitorul nefăcând diferența, aici, inclusiv prin marcarea persoanei a II-a, detașarea poetului de experiența pe care tot el o liricizează este aproape frapantă: „Să pui în bute ziua, solemn, și s-o zdrobești/ Cum la culesul viei grămezile de struguri…/ Ninge mărunt și-n sclipăt lunar pe București/ Și-ncerci, în așteptare, și tu să te mai bucuri./ Târăști cu tine-aceleași hotare și pășuni/ Ca printr-o ceață deasă pe la sfârșitul toamnei,/ Și-aștepți să se petreacă în viața ta minuni/ Cum treci din întâmplare, în jos, pe strada Doamnei./ (…) Ajungi pe Chei și cauți către Izvor în sus,/ Către Arhive, ‘n lumea de mult imaginară,/ Și parcă vezi o cruce pe-un deal, fără Iisus,/ Rămasă mărturie sub fulguirea rară”. Acest „tu” care își încerca ultimele bucurii și care își târa „hotarele” și „pășunile” copilăriei prin „fulguirea rară” a orașului nu este numai personajul simbolic creat de poet cu materialul propriei vieți. Ion Horea a ambiționat (și a reușit) să ofere în acest caz, ca și în altele, imaginea sintetică și desfășurătorul experiențelor umane fundamentale. Căci omul bătrân este personajul extraordinar din aceste versuri, iar viața sa, în care mai așteaptă „minuni”, este însăși existența omului, ajunsă spre capăt.

Critica a vorbit pe larg și pe bună dreptate despre ardelenismul poeziei lui Ion Horea, sesizabil la mai multe paliere, inclusiv la cel strict lexical. S-a insistat și pe accentuarea, prin regionalisme, a unei specificități locale, rurale, transilvănene, pe modalitățile multiple prin care poetul întărea o identitate comunitară și un ethos pe cale de a fi pierdut. La o privire atentă, însă, fără a fi neimportant, acest aspect de specificitate identitară nu îl exclude pe cel al proiecției în largă perspectivă. Poetul folosește regionalismul, localismul, ruralul cu simbolicul lui, episodul de istorie adeseori dramatic-tragic, dar nu le utilizează în exclusivitate și retoric. Diferența semnificativă între Horea și poeții noștri dedicați, la vedere, tematicii „patriotice” este că la el inclusiv poemul identitar are un miez: iar acesta nu mai e local, transilvănean, național, ci general-uman.

Am văzut aceasta și pe viu, la o gală a poeziei desfășurată la Alba Iulia, unde mai mulți autori de primă mărime citiseră din creațiile lor. Când i-a venit rândul lui Ion Horea, acesta nu a citit de pe o foaie, ci a recitat din memorie un poem propriu care a umplut, deodată, întreg spațiul exterior, din Cetate, unde se desfășura gala. Cu o voce limpede, fără nici o poticnire, și cu marcarea impecabilă a ritmului, Ion Horea a făcut atunci ca oamenii din jur să se adune, în tăcere, ca la un moment religios, pentru a asculta versurile unei poezii ce părea să vorbească despre ei. Recitarea din memorie și tăcerea înfiorată, cvasi-religioasă, a unui public tot mai numeros, care se augmenta vizibil, au durat vreo 15 minute. Când recitarea s-a încheiat, după un val de aplauze, oamenii s-au împrăștiat și fiecare a revenit la ale lui. Dar ceea ce făcuse poetul fusese chiar să le ofere versuri desprinse din viața lor, pentru a o ilustra.

Nașterea, copilăria, adolescența, tinerețea, maturitatea, bătrânețea, moartea: sunt trepte și stadii, în poezia lui Ion Horea, pe care mai toate volumele lui le cuprind ori le sugerează; fie în avans, în cărțile mai vechi, fie în retrospectivă, în cele din urmă. Când anii se adună și când cursul unei existențe deja s-a conturat, fără ca perturbări și dislocări din exterior să mai fie probabile (doar posibile), examenul interior se face cu conștiința faptului că aproape tot ceea ce a fost trăit a fost important; că nimic nu trebuie lăsat deoparte și uitat; că viața trebuie „procesată” și reinterpretată, cu o superioară înțelegere și îngăduință. Trebuie să ne asumăm ceea ce am fost; să nu uităm de noi. Poezia lui Ion Horea este o continuă căutare și regăsire de sine, prin termenii schimbători ai unei istorii, în datele umane fundamentale.

Mă bucur că l-am cunoscut pe omul blând și totodată cu fibră tare, de țărani ardeleni, care a scris-o.

Daniel Cristea-Enache

O amintire

Am împărțit cu Ion Horea același birou redacțional vreme de cincisprezece ani, cred, după mutarea României literare din Ana Ipătescu la Casa Scânteii. Mutarea s-a petrecut în 1974. Venise dispoziție ca toate publicațiile culturale să funcționeze acolo, probabil pentru o mai eficientă supraveghere de către foruri. Ne-am mutat așadar lăsând în urmă, cu mari regrete, sediul somptuos din Ana Ipătescu, veche clădire boierească, pentru a ne înghesui în cele câteva încăperi de la Casa Scânteii, eu și Horea, cum spuneam, în același birou. La mine veneau criticii și eseiștii, la el poeții, în număr mai mare aceștia, și mai intempestivi. Toți erau conduși de ideea că este spre binele revistei să-i publice imediat și cu tot ce aduceau. Eu admiram la colegul meu calmul și afabilitatea și chiar îl invidiam, aș spune, pentru marea stăpânire de sine. O dovedea în împrejurări care pe mulți i-ar fi scos din sărite. Nu și pe Horea, totdeauna liniștit și logic, exponent și prin aceasta al spiritului transilvănean formator.

Gabriel Dimisianu

Un poet cu satul în glas

S-a stins poetul Ion Horea, inima lui generoasă s-a oprit în acest început de primăvară. Îmi voi aminti mereu o întâmplare de acum câteva decenii, când poetul din Umbra plopilor m-a lămurit binevoitor: „E mierla, tinere domn, ceea ce auzi, ea acum își limpezește cântecul”… Eram împreună la o întâlnire cu publicul cititor de poezie, nu mai știu unde, dar cuvintele lui mi s-au imprimat așa de adânc în memoria afectivă, încât eu când aud primul cântec de mierlă neagră la început de primăvară îi lămuresc pe ceilalți, din jurul meu, cu cuvintele lui Ion Horea… A doua întâmplare, care mi se pare la fel de imposibil de șters din memorie, s-a petrecut mai recent, la Alba Iulia, în atmosfera Galei poeziei române contemporane. Lista lui Manolescu, de acum câțiva ani… După ce noi, invitații, am recitat în fața Muzeului Unirii, fiind mai mult sau mai puțin apreciați de spectatori, a urmat Ion Horea. A fost un ropot de aplauze prelungit, recitase nu patetic, dar grav, din versurile lui inconfundabile. Ele îl făcuseră, mai de demult, cunoscut drept un cântăreț al lumii transilvane, pe urmele lui Blaga sau Goga, unul cu mult mai laic decât Ioan Alexandru. Erau evocări ale unui univers al bunei rânduieli, familiar ascultătorilor de acolo, așa că, auzind ei armoniile acelea pierdute, se grăbeau și cei de pe aleile mai depărtate ale Cetății, să-l vadă și să-l audă pe cel care recita, pe Ion Horea.

Univers tradițional, privit de autor cu nostalgia modernității lucide, care își dă seama că vorbește despre o lume scufundată, dacă nu chiar definitiv pierdută. Atașamentul la valorile morale ale istoriei transilvane fac, de fapt, casă bună cu aceste agrar-mitologice, vergiliene armonii.

Un ritm învăluitor, rime impecabile, dar firești, tonul unei nobile dicțiuni clasice. Afinitatea, apoi, cu timbrul elegiac al rememorărilor lui Ion Pillat, au observat-o aproape toți comentatorii. La ambii există, cred, o melancolie senină, o împăcare cu destinul, nu foarte aspru, îngăduitor, în general, cu amândoi, dându-le șansa să-și împlinească opera literară, una care să se înscrie în istoria poeziei române. „Matricea rurală este sursa unei alchimii sublimatoare”, puncta Petru Poantă în Dicționarul scriitorilor români.

Ion Horea vine în literatura deceniului șase descinzând plin de speranță din zona Câmpiei transilvane. Se naște la Petea, dar va mitiza satul Vaidei. Zonei îi aparțin și alte nume cunoscute, baladistul, traducătorul lui Esenin, Ioanichie Olteanu, episcopul unit George Guțiu. Horea nu se formează la Blaj, ca Ion Brad (și el nu de mult mutat dincolo, unde ochii noștri nu pătrund), ci la Aiud, Târgu- Mureș (tot ca Ioanichie Olteanu) la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, din București, unde va fi student doar doi ani, după care este exmatriculat din cauza dosarului.

Debutul lui Ion Horea este clujean, în „Lupta Ardealului”, 1949, o vreme va fi redactor la revista „Steaua”, apoi, plecând la București, redactor la „Viața Românească”, 1952-1964, în continuare cursul lui literar, cursus honorum, este ascendent redactor-șef adjunct la „Gazeta literară” și la urmașa sa, România literară, secretar al Uniunii Scriitorilor. Va fi o voce lirică apreciată de critica literară, voce fidelă unui stil neoclasic, o poezie cu eufonii originale, în felul unui Alexandru Andrițoiu, dar mult mai profund decât acesta, deoarece sentimentul înaintașilor este mai înrădăcinat la Ion Horea, mergând până în vremurile unor Gelu sau Litovoi. De la Umbra plopilor, 1965, Calendar, 1969, Un cântec de dragoste pentru Transilvania, 1983, la poezia de rafinamente artizanale din Măslinul lui Platon, 1977, la Bătaia cu aur, 1979, Podul de vamă, 1986, Drumuri și fântâni, 1988, Cumpene, 1991, Ion Horea este esențial același, cu observația că, în ultimele lui volume, se adâncește sentimentul trecerii timpului, chiar presimțirea unui inevitabil final, nu dramatizat, înțeles ca o împăcare înțeleaptă cu sine însuși, cu lucrurile, cu oamenii, cu natura din jur. Arhaic și ritualic, dar și de un clasicism peren, prin echilibru și sobrietate poetul are profilul unui autor care asimilează mai multe experiențe lirice, dar rămâne el însuși…

„Nu noutatea, dar lungimea antenelor receptoare reprezintă nota caracteristică a poeziei lui Ion Horea publicată pe întinderea unei jumătăți de veac”, va remarca Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române. Ion Pop în Poezia românească neomodernistă: „Ion Horea are mereu o frumoasă disponibilitate imaginativă,un simț al materialității lumii, exprimat în preferința pentru imaginarul teluric, ce atrage spre sine și un particular simț al timpului, depozitat în lecturi”.

Poezia lui Ion Horea conține multe bijuterii lingvistice șlefuite cu delicatețe, dar obținute din pietrele unor trăiri prețioase. Solidificări ale unei magme care a fost în ebuliție, cândva. Nimic mimat, exagerat, artificial, snob, lirică fără vârstă în fond, de o seamă cu lumea imaginară a idealurilor.

Lumina Ta dă-i-o lui, Doamne. Odihnească-se în pace!

 Adrian Popescu

Sufletul ca un papirus

Peste o lună, Ion Horea ar fi împlinit 18 luștri, mai mult cu doi decât crezuse el cândva că ar putea viețui, dacă e să ne luăm după un vers din volumul Cumpene: „o pătrime a mai rămas”. Atunci când scria acest vers, în 1991, poetul trecuse cu o pătrime de mijlocul vieții măsurate blagian de „cumpăna apelor” și asculta, în reveriile sale temporale, curgerea vremii de pe „podul de vamă”. De acolo, de pe acel prag boltit peste două lumi acvatice întrepătrunse – letală și lustrală –, erau nutrite și reverii spațiale, care se confundau, la rândul lor, cu reverii toponimice. Drumurile poetului duceau spre izvoarele sau spre fântânile obârșiilor, cu „podul de vamă” de pe Mureș în rol de veritabilă axă a Transilvaniei. Reconstituirea fidelă a topografiei ținutului natal, fără a se cădea în monografism liric, ținea de mândria lucidului patriot – care a scris Un cântec de dragoste pen­tru Transilvania (1983) – în a dovedi trăinicia învestiturii istorice a românilor de dincolo de munți. Desigur că readucerea la suprafață a ritualurilor din vechimea satului transilvănean era făcută și în intenția de a se recupera rădăcinile ființei înstrăinate prin ani. Memoria afectivă îi reactiva poetului acele îndeletniciri ale universului gospodăresc ce evocă lucrarea tim­pului: războiul de țesut urzește textura vre­mii, treieratul nu este altceva decât o fragmentare tem­porală, aceeași acțiune destrămătoare sugerând-o melița, îmblăciul și cuțitul.

Formația intelectuală de înaltă ținută nu i-a modificat structural lui Ion Horea sensibilitatea și imaginația poetică, de obediență anteică. Dacă lumina și coloana erau motive constitutive viziunii poetice în volumul Coloană în amiază (1961), acestea traducând setea ascensională a tânărului poet de atunci, sesizăm, de exemplu, cum, în volumul Dealuri de lut (1990), desprinderea de humus devine tot mai anevoioasă: vederea este impresionată de „țărâna sură crescută înainte”, anii „de greul pământului sunt plini”, iar peste hotarele vieții trec „încâlciri de fum”. Cumpăna solstițială estivală de altădată lasă loc echinocțiului autumnal și circumscrie o horă a vârstelor în vârtejul căreia este prins eul liric, amețit sub povara gândului că ființa omenească reprezintă o minune a naturii care nu dăinuie prea mult. Sentimentul trecerii, înclinând cumpăna vieții către amurg, către „anotimpul rece”, dă glas tonului elegiac, drept expresie a unei vitalități mocninde. Din comuniunea sufletului cu firea, pe drumul povârnit al vieții, se iscă „povestea” eului rătăcitor pe pământ, în care se amestecă pulberi ale istoriei personale, ale trecerii spre zariștea vieții, într-o alternanță blagiană deal-vale.

Odată cu afundarea progresivă a poetului în desișul vârstelor, nu s-a întâmplat și o schimbare de perspectivă sau o modificare de contur a discursului poetic. Ion Horea a adoptat mereu o atitudine temperată, de sorginte clasicizantă, atât în conținutul, cât și în forma aleasă, dovadă fiind cultivarea rimei, a sonetului și a rondelului. Avea mare dreptate Nichita Stănescu atunci când scria, cu prilejul apariției volumului de debut, că „[…] poezia lui Ion Horea izbutește în finalitatea ei să înalțe un ansamblu echilibrat și armonios, de natură apolinică, iar nu dionisiacă, așa cum ar părea la primă vedere”. (Respirări). Echilibrat, dar nu cerebral, deoarece emoția a fost decantată doar până în pragul intelectualizării, mesajul poetic își menține tonalitatea gravă, sapiențială. Mișcările sufletești sunt exprimate printr-o fină caligrafie, două dintre calitățile omului și poetului Ion Horea fiind discreția și delicatețea.

Săptămâna trecută, pe când Ion Horea era pe cale să ne părăsească, în redacția României literare – unde el activase timp de două decenii ca redactor-șef adjunct – se pregătea numărul de revistă cu lista canonică înglobând pe cei o sută de poeți români din ultima sută de ani. Dacă parcurgem această listă, observăm că, dintre poeții contemporani, Ion Horea are/avea cel mai îndepărtat debut editorial, în 1956. Totodată, el este/era și singurul rămas în viață dintre poeții născuți în deceniul trei al secolului trecut. Sfârșindu-se în ziua în care era publicată lista respectivă, Ion Horea nu a mai apucat să-și citească numele pe ea. Ar fi îndreptățit să-și repete, acolo unde este plecat acum, două versuri din poezia Hieroglife: „Sunt blestemat să mai întârzii la sarcofage prin pustie/ Cu sufletul ca un papirus pe care nu mai știu ce scrie”. Este posibil ca și sunetul clopotului blagian, de la marginea de codru cu gorun, să-i fi picurat stropi de liniște în suflet la reculegerea de dinaintea marii treceri: „aud cum bate-un clopot îndepărtat și rar/ la fel bătea și-atuncea, la fel cobor și-acuma/ pe drumul dintre garduri, tomnatic și bizar”. (Inițieri).

 Vasile Spiridon

O nobilă efigie a tradiționalismului spiritual

Nu Ion Horea a modernizat tradiționalismul poetic – aceasta a făcut-o Ion Pillat, între cele două Războaie Mondiale –, însă el i-a dat cea mai înaltă expresie în poezia românească de după 1944. Într-un context, să nu uităm, cel al finalului de deceniu stalinist, în care orice avea legătură cu tradiția era susceptibil de „naționalism” (vânat strașnic de vigilenții „internaționalismului proletar”), iar tot ce trimitea la interbelic putea fi acuzat de „spirit burghez” și combătut manu militari, în numele luptei de clasă.

Nu se poate spune, totuși, în pofida unei receptări critice echilibrate și favorabile, că destinul operei lui Ion Horea în conștiința noastră literară a fost unul pe măsura calității intrinseci a poeziei sale.

Mai întâi, a pătruns în viața socială și în literatura de după instalarea comunismului cu un „dosar de cadre” prost. Părinții „chiaburi” (adică țărani harnici și gospodari din Petea, județul Mureș), o culpă grea, în termenii epocii, l-au obligat la tot soiul de „penitențe”: întreruperea studiilor la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, munca într-o uzină, o acensiune literară dificilă. Debutul editorial din 1956, cu un volum intitulat, neutru, Poezii, trece oarecum neobservat, acoperit de „corul” realist-socialist al momentului. Cu o frumoasă încăpățânare artistică și cu o țărănească prudență, Ion Horea și-a avansat propriul proiect, străin de preceptele realist-socialiste, printr-o viață literară în care, după cum îl avertizase în 1952 Paul Georgescu pe Marin Preda, orice „culpă” literară risca să se transforme într-una politică. În mod straniu și nedrept, tocmai această supraviețuire, cu minime concesii, în marginea unui deceniu nefast, avea să-i fie, ulterior, reproșată. Se cuvine să repunem, măcar acum, adevărul în drepturi: nu Ion Horea a fost exponentul realismului socialist. Numele său nu era niciodată invocat, alături de Mihai Beniuc, Victor Tulbure, Nina Cassian, Veronica Porumbacu sau Dan Deșliu, printre „corifeii noii literaturi”. Supraviețuirea sa poetică este tocmai dovada că și într-o epocă foarte grea se putea păstra măcar speranța într-o literatură adevărată, cu condiția să ai caracter.

Când, după „dezghețul” de la începutul anilor 1960, poezia lui Ion Horea a putut să se dezvolte în libertate – pe coordonatele anunțate încă din deceniul anterior –, originalitatea și forța ei au fost recunoscute de critica literară. Dar… marea generație șaizeci a umbrit, cumva, pe cei câțiva poeți valoroși care se salvaseră din deceniul anterior. Astfel, un Ioan Alexandru a putut să treacă drept marele poet tradiționalist al epocii comuniste, în pofida faptului că tot ce a urmat, în opera sa, după Vămile pustiei (1969), n-a fost decât, vorba lui Nicolae Manolescu, o lungă derivă estetică…

Ion Horea și-a văzut senin de treabă, ca orice artist (și ardelean) care știe că merge pe un drum bun. Volumele din deceniul 1960-1970 (în special Umbra plopilor, 1965, Poezii, 1967 și Calendar, 1969) i-au consolidat statura poetică și au configurat un univers și o mitologie lesne recognoscibile, pe „harta” liricii românești. Cel mai important continuator al liniei tradiționalismului spiritual pillatian, Horea s-a întors dinspre mitul istoric al poetului de la Miorcani înspre civilizația tradițională românească, făcând de fapt legătura dintre ele. Cu o solidă cultură clasică și cu o impresionantă cunoaștere a poeziei universale, a dat o expresie modernă acestui fond spiritual arhaic, transformând complet – mult mai profund decât a reușit Ioan Alexandru, al cărui proiect de a „adapta” imnica religioasă bizantină s-a dovedit un eșec de proporții – tradiționalismul poetic românesc.

Se cuvine să facem dreptate și volumelor publicate de Ion Horea în ultimele două decenii și jumătate, atunci când s-a retras din prim-plan, în pofida faptului că avusese, în perioada ceaușistă (ca redactor-șef adjunct al României literare și secretar al Uniunii Scriitorilor, între 1964-1969), o atitudine absolut onorabilă. Volume precum Căderea pe gânduri (1996), Cartea sonetelor (2001), Cât a trecut (2015) sau Vitraliu (2016) descriu un traseu cu totul aparte în poezia noastră de azi, rotunjind o operă dintre cele mai însemnate de după cel de-Al Doilea Război Mondial.

Plecarea sa ne lasă mai săraci cu o efigie a poeziei adevărate.

Răzvan Voncu