Chemarea tribului

La numai doi ani după publicarea, în 2016, a ultimului său roman, Cinco Esquinas (Cinci colțuri, Humanitas Fiction, 2016), Premiul Nobel peruan își surprinde cititorii cu o nouă carte, de factură cu totul diferită: La llamada de la tribu (Chemarea tribului) (Alfaguara, Barcelona, 2018, 311 p.). Este un volum de eseuri care trasează exemplar o grăitoare istorie a liberalismului, purtând amprenta complexei personalități a autorului și, prin aceasta, poate fi considerat totodată și ca o autobiografie ideologică și politică. Într-adevăr, Mario Vargas Llosa – strălucit reprezentant al boom-ului latinoamerican – a împletit creația literară cu activitatea politică, așa cum o reflectă, între alte scrieri, opera sa anterioară El pez en el agua (Peștele în apă, Humanitas, 2012). Astfel, în 1990 a candidat la alegerile prezidențiale din Peru din partea coaliției de centru dreapta FREDEMO (Frente Democrático).

Textul de mai jos este introducerea unei cărți – în curs de apariție în seria de autor a Editurii Humanitas Fiction –, unde scriitorul oferă date asupra genezei acesteia, pentru a explica parcursul său ideologic de la via simpatie din tinerețe pentru marxism și socialism, provocată mai cu seamă de revoluția cubaneză al cărei susținător înflăcărat a fost, până în deceniul anilor 1970, când a îmbrățișat cu entuziasm ideile liberale. Acest lung și trudnic proces al adoptării unei ideologii diametral opuse celei anterioare se bazează pe descoperirea principiilor liberalismului, în urma citirii, recitirii și studierii operelor unor mari gânditori liberali. Șapte dintre aceștia – cei care l-au marcat și cu care a rezonat cel mai profund – sunt înfățișați și analizați în cele șapte capitole în care este structurată cartea: Adam Smith – părintele liberalismului – , José Ortega y Gasset, Friedrich August van Hayek, Sir Karl Popper, Raymond Aron, Sir Isaiah Berlin și Jean-François Revel. Subliniind contribuția esențială a acestora la dezvoltarea filosofiei liberale, Vargas Llosa se apropie, cu spirit critic, dar și cu sensibilitate, înțelegere și căldură omenească de aceștia. O face prin punerea în lumină a unor aspecte inedite din viața și opera lor, cu stilul său alert, expresiv, cuceritor, dar și cu vigoarea intelectuală a cercetătorului.

Titlul sugestiv al operei reia o expresie pusă în circulație de Karl Popper: „chemarea tribului“ se referă la iraționalismul omului primitiv – care încă zace ascuns în străfundurile psihicului omului modern – de a căuta protecția, subordonarea, în trecutul îndepărtat față de șeful tribului, de cacique, mai tîrziu față de conducător, și în zilele noastre față de líderul carismatic.

Întregul volum este o pledoarie pentru doctrina liberală, al cărei fundament este ideea de libertate, în concepția autorului „valoarea supremă ce nu se poate divide și nici fragmenta, care este unică și trebuie să se manifeste în toate domeniile: economic, politic, social, cultural, într-o societate democratică“ , așa cum reiese cu claritate și din finalul textului introductiv: „Doctrina liberală a reprezentat, de la originile sale, formele cele mai avansate ale culturii democratice și este cea care a contribuit în cea mai mare măsură, în societățile libere, la progresul drepturilor omului, al libertății de expresie, al drepturilor minorităților sexuale, religioase și politice, al protecției mediului înconjurător și al participării cetățeanului obișnuit la viața publică. Cu alte cuvinte, ceea ce ne-a apărat cel mai mult de eterna „chemare a tribului“.

Recenta carte a lui Mario Vargas Llosa este o lectură interesantă, atrăgătoare și instructivă, nu numai pentru cei care doresc să înțeleagă filosofia, doctrina și principiile liberalismului, dar și pentru liberalii avizați.

Tudora Șandru-Mehedinți

N-aș fi scris niciodată această carte dacă n-aș fi citit, acum mai bine de douăzeci de ani, To the Finland Station, de Edmund Wilson. Acest eseu fascinant înfățișează evoluția ideii de socialism din momentul în care istoricul francez Jules Michelet, intrigat de un citat, s-a apucat să învețe italiana pentru a-l citi pe Giambattista Vico, până la sosirea lui Lenin în Gara Finlanda, la San Petersburg, la 3 aprilie 1917, pentru a conduce Revoluția rusă. Mi-a venit atunci ideea unei cărți care să facă pentru liberalism ceea ce criticul nord-american făcuse pentru socialism: un eseu care, pornind de la nașterea lui Adam Smith în 1723, în orășelul scoțian Kirkcaldy, să relateze evoluția ideilor liberale prin vocea principalilor săi exponenți, și evenimentele istorice și sociale care le-au făcut să se răspândească în lume. Deși departe de acel model, aceasta este originea îndepărtată a cărții Chemarea tribului.

Cu toate că nu pare, este vorba de o carte autobiografică. Descrie propria mea istorie intelectuală și politică, parcursul pe care l-am străbătut, de la tinerețea impregnată de marxism și de existențialismul lui Sartre, la liberalismul maturității mele, trecând prin revalorizarea democrației, la care mi-au fost de ajutor lecturile din scriitori ca Albert Camus, George Orwell și Arthur Koestler. M-au împins apoi spre liberalism anumite experiențe politice și, mai cu seamă, ideile celor șapte autori cărora le sunt dedicate aceste pagini: Adam Smith, José Ortega y Gasset, Friedrich von Hayek, Karl Popper, Isaiah Berlin, Raymond Aron și Jean-François Revel.

Am descoperit politica la doisprezece ani, în octombrie 1948, când lovitura militară din Peru a generalului Manuel Apolinario Odría l-a dat jos pe președintele José Luis Bustamante y Rivero, rudă a familiei mele dinspre partea mamei. Cred că, în cursul celor opt ani ai regimului lui Odría, s-a născut ura mea față de dictatorii de orice tip, una din puținele constante ale comportamentului meu politic. Însă am devenit conștient de problema socială, adică de faptul că Peru era o țară copleșită de nedreptăți, unde o minoritate de privilegiați exploata în mod abuziv imensa majoritate, abia în 1952, când am citit Out of the night, de Jan Valtin, în ultima clasă de liceu. Această carte m-a făcut să-mi contrariez familia, care dorea să intru la Universitatea Catolică – pe atunci a copiilor de bani gata – , înscriindu-mă la Universidad de San Marcos, universitate publică, populară și nesupusă dictaturii militare, unde, eram sigur, mă voi putea afilia partidului comunist. Când am intrat la San Marcos, în 1953, urmând Literele și Dreptul, represiunea regimului lui Odría dusese aproape la dispariția acestuia, întemnițându-i, omorându-i sau trimițându-i în exil conducătorii; partidul încerca pe atunci să se reclădească prin acțiunea Grupului Cahuide, în cadrul căruia am militat un an de zile.

[…]

M-au îndepărtat de marxism mai multe experiențe de la sfârșitul anilor șaizeci: înființarea în Cuba a acelor UMAP, eufemism care, sub aparența Unităților Militare de Ajutor pentru Producție, ascundea lagărele de concentrare unde au fost închiși laolaltă contrarevoluționari, homosexuali și delincvenți de drept comun. Călătoria mea în URSS din 1968, invitat fiind la o comemorare a lui Pușkin, mi-a lăsat un gust amar. Am descoperit acolo că, dacă aș fi fost rus, aș fi fost în această țară un dizident (adică un paria), sau aș fi putrezit în Gulag. Această descoperire aproape că m-a traumatizat. Sartre, Simone de Beauvoir, Merleau-Ponty și Les Temps Modernes mă convinseseră că, în pofida a tot ce mergea prost în URSS, aceasta reprezenta progresul și viitorul, patria în care, cum spunea Paul Éluard într-un poem pe care-l știam pe dinafară, „Nu există curve, hoți și nici popi“. Existau însă bețivi zăcând pe stradă, sărăcie și o apatie generalizată; se simțea pretutindeni o claustrofobie colectivă din cauza lipsei de informații despre ce se întâmpla chiar acolo precum și în restul lumii. Era de-ajuns să te uiți în jur pentru a afla că, deși dispăruseră diferențele de clasă în funcție de bani, în URSS inegalitățile erau enorme și existau exclusiv în funcție de putere. L-am întrebat pe un rus vorbăreț: „Cine sunt cei mai privilegiați aici?“ Mi-a răspuns: „Scriitorii obedienți. Au dachas ca să-și petreacă vacanțele și pot călători în străinătate. Asta îi plasează undeva foarte sus față de bărbații și femeile de rând. Nu se poate cere mai mult!“ Puteam oare să apăr acest model de societate, cum făcusem până atunci, știind acum că pentru mine s-ar fi dovedit imposibil? Și a mai avut un rol important decepția pe care mi-a provocat-o însuși Sartre în ziua în care am citit în Le Monde un interviu pe care i-l lua Madeleine Chapsal, unde declara că înțelege faptul că scriitorii africani renunțau la literatură pentru a face mai întâi revoluția și a clădi o țară unde aceasta să fie posibilă. Mai spunea și că, în fața unui copil care moare de foame, «La Nausée ne fait pas le poids» („Greața nu-i de niciun folos“). M-am simțit aproape înjunghiat pe la spate. Cum putea afirma așa ceva cel care ne făcuse să credem că scrisul e o formă de acțiune, că cuvintele sunt acte, că scriind se influențează istoria? Acum reieșea că literatura e un lux pe care și-l puteau permite numai țările care ajunseseră la socialism. În perioada aceea m-am apucat să-l citesc iar pe Camus, dându-i dreptate, fiindcă înțelegeam că în faimoasa lui polemică cu Sartre despre lagărele de concentrare din URSS el era cel care nu dădea greș; ideea lui că, atunci când morala se îndepărtează de politică, încep crimele și teroarea, era un adevăr strigător la cer. Toată această evoluție s-a oglindit mai târziu într-o cărțulie în care mi-am strâns articolele din anii șaizeci despre cei doi gânditori: Între Sartre și Camus1.

Despărțirea mea de Cuba și, într-un anume sens, de socialism, s-a produs în urma cazului Padilla, celebru pe atunci (azi nu și-l mai amintește aproape nimeni). Poetul Heberto Padilla, participant activ la Revoluția cubaneză – a ajuns viceministru al Comerțului Exterior – , a început să lanseze în 1970 unele critici față de politica culturală a regimului. Mai întâi a fost atacat cu virulență în presa oficială și apoi arestat, sub acuzația aiuritoare că e agent al CIA. Indignați, cinci prieteni care îl cunoșteam – Juan și Luis Goytisolo, Hans Magnus Enzensberger, José María Castellet și cu mine – am redactat în apartamentul meu din Barcelona o scrisoare de protest la care au aderat mulți scriitori din toată lumea, ca Sartre, Simone de Beauvoir, Susan Sontag, Alberto Moravia, Carlos Fuentes, denunțând acea încălcare a drepturilor omului. Fidel Castro a răspuns personal, acuzându-ne că suntem în slujba imperialismului și afirmând că nu vom mai pune piciorul în Cuba pentru „un timp indefinit și infinit“ (adică în vecii vecilor).

În ciuda faptului că, în urma acestui manifest, am fost ținta unei campanii de infamii, cele întâmplate mi-au luat o piatră de pe suflet: nu mai trebuia să simulez o adeziune pe care n-o simțeam, având în vedere ce se petrecea în Cuba. Totuși, a mă despărți de socialism și a valora din nou democrația mi-au luat câțiva ani. A fost o periodă de incertitudine și revizuire în care, încetul cu încetul, am înțeles că „libertățile formale“ ale așa-zisei democrații burgheze nu erau o simplă aparență în spatele căreia se ascundea exploatarea celor săraci de către cei bogați, ci frontiera între drepturile omului, libertatea de expresie, diversitatea politică, și un sistem autoritar și represiv, unde, în numele adevărului unic, reprezentat de partidul comunist și de ierarhii săi, se putea reduce la tăcere orice formă de critică, impune lozinci dogmatice și îngropa dizidenții în lagăre de concentrare, făcându-i chiar să dispară. Cu toate imperfecțiunile ei, care erau multe, democrația înlocuia măcar arbitrarietatea cu legea și permitea alegeri libere, partide și sindicate independente de putere.

A opta pentru liberalism a însemnat pentru mine un proces mai cu seamă intelectual, care a durat câțiva ani, fiind ajutat mult de faptul că locuisem pe atunci în Anglia, de la sfârșitul anilor șaizeci, ca profesor la Universitatea din Londra, și că trăisem aproape unsprezece ani de guvernare a lui Margaret Thatcher. Ea făcea parte din Partidul Conservator, dar ca om de stat era călăuzită de niște convingeri și, mai ales, de un instinct profund liberale; în această privință semăna mult cu Ronald Reagan. Anglia pe care a ajuns s-o guverneze în 1979 era o țară în decadență, pe care reformele laburiste (și cele susținute de acei tories) au amorțit-o și au cufundat-o într-o rutină statistă și colectivistă crescândă, chiar dacă se respectau libertățile publice, alegerile și libertatea de expresie. Însă Statul se dezvoltase pretutindeni prin naționalizările din industrie și printr-o politică – de pildă aceea în privința locuințelor – care îl făcea pe cetățean tot mai dependent de favorurile Statului. Socialismul democratic a făcut să cadă în letargie țara revoluției industriale, care lâncezea pe atunci într-o monotonă mediocritate.

Guvernarea lui Margaret Thatcher (1979-1990) a însemnat o revoluție făcută în cadrul celei mai stricte legalități. Industriile de stat au fost privatizate și întreprinderile britanice n-au mai primit subvenții, fiind obligate să se modernizeze și să intre în competiție pe o piață liberă, în timp ce locuințele „sociale“, pe care guvernele de până atunci le închiriau oamenilor cu venituri mici – menținându-și astfel clientelismul electoral – , au fost vândute chiriașilor, conform unei politici care dorea să transforme Marea Britanie într-o țară de proprietari. Frontierele ei s-au deschis concurenței internaționale, iar industriile învechite, de exemplu aceea a cărbunelui, se închideau pentru a se permite renovarea și modernizarea țării.

Toate aceste reforme economice au provocat, bineînțeles, greve și mobilizări sociale – ca aceea a minerilor din minele de cărbuni, care a durat aproape doi ani –, situații în care personalitatea lui Margaret Thatcher a dovedit un curaj și o convingere pe care Marea Britanie nu le mai avusese de pe timpul lui Winston Churchill. Reformele acestea, care în doar câțiva ani au transformat țara în societatea cea mai dinamică din Europa, au fost însoțite de o apărare a culturii democratice, o afirmare a superioriții morale și materiale a democrației liberale față de socialismul autoritar, corupt și ruinător sub aspect economic, care au avut ecou în întreaga lume. Această politică a coincis cu cea aplicată în același timp în Statele Unite de președintele Ronald Reagan. În sfârșit apăreau în fruntea democrațiilor occidentale niște lideri fără complexe de inferioritate față de comunism, care aminteau în toate intervențiile lor succesele obținute în privința drepturilor omului, a egalității de șanse, a respectului pentru individ și pentru ideile sale, față de despotismul și falimentul economic al țărilor comuniste. În timp ce Ronald Reagan era un extraordinar divulgator al teoriilor liberale, pe care le cunoștea desigur într-un mod general, doamna Thatcher era mai precisă și punea accent pe ideologie. Nu avea nicio reținere în a spune că se consulta cu Friedrich von Hayek și că îl citea pe Karl Popper, pe care îl considera cel mai mare filosof contemporan al libertății. I-am citit pe amândoi în acei ani și, de atunci, Societatea deschisă și dușmanii ei și Drumul către servitute au devenit pentru mine cărți de căpătâi.

[…]

În acei ani am citit și recitit mult lucrările gânditorilor cărora le sunt dedicate paginile acestei cărți. Și, bineînțeles, ale multor altora care ar fi putut figura în ele, ca Ludwig von Mises, Milton Friedman, argentinianul Juan Bautista Alberdi și venezueleanul Carlos Rangel, ultimii doi fiind cazuri cu adevărat excepționale de liberalism genuin pe continentul latinoamerican. Tot în acei ani am făcut o călătorie la Edimburg pentru a pune flori pe mormântul lui Adam Smith, și la Kirkcaldy, pentru a vedea casa unde a scris Avuția națiunilor, din care abia dacă mai rămăsese un zid vechi și o placă.

În acea perioadă s-au închegat concepțiile mele politice pe care le-am apărat de atunci prin cărți și articole, și care m-au făcut să mă duc în Peru, în 1987, ca să mă opun naționalizării oricărui sistem financiar pe care a încercat-o președintele Alan García în prima sa guvernare (1985-1990), să înfiițez Mișcarea Libertate și să candidez la președinția Republicii din partea Frontului Democratic, în 1990, cu un program care își propunea să reformeze radical socitatea peruană pentru a o transforma într-o democrație liberală. Spun, în treacăt, că deși prietenii mei și eu am fost înfrânți la urne, multe dintre ideile pe care le-am apărat în acea lungă campanie de aproape trei ani și care sunt cele din această carte, departe de a dispărea, și-au croit drum în sectoare tot mai ample, până au ajuns să constituie în zilele noastre parte din agenda politică din Peru.

Conservatismul și liberalismul sunt lucruri diferite, așa cum a stabilit Hayek într-un eseu celebru. Aceasta nu înseamnă că nu există între liberali și conservatori coincidențe și valori comune, așa cum există și între socialismul democratic – socialdemocrația – și liberalism. E de-ajuns să amintim că marea transformare economică și socială din Noua Zeelandă a fost inițiată de un guvern laburist, cu ministrul său de Finanțe Roger Douglas, și avea să atingă apogeul cu o femeie ministru de Finanțe, Ruth Richardson, dintr-un guvern conservator (1984-1993). De aceea, nu trebuie să înțelegem liberalismul ca o ideologie în plus, ca acele autodafeuri laice la fel de înclinate spre iraționalitate, spre adevărurile dogmatice ca și cele religioase, fiind toate la fel, și cele magic-religioase și cele moderne. Între liberali, după cum o arată cei care figurează în aceste pagini, există adesea mai multe discrepanțe decât coincidențe. Liberalismul este o doctrină care nu are răspunsuri pentru toate problemele, cum pretinde marxismul, și admite în sânul lui divergențele și criticile, plecând de la un ansamblu mic dar inechivoc de convingeri. De pildă, că libertatea este valoarea supremă și că ea nu este divizibilă și fragmentară, ci este una singură și trebuie să se manifeste în toate domeniile – economic, politic, social, cultural – într-o societate pur democratică. Pentru că nu au înțeles-o astfel, au eșuat toate regimurile care, în deceniile anilor șaizeci și șaptezeci, urmăreau libertatea economică fiind despotice, în general dictaturi militare. Acești ignoranți credeau că o politică de piață poate avea succes cu guverne represive și dictatoriale. Însă au dat greș și numeroasele încercări democratice din America Latină, care respectau libertățile politice dar nu credeau în libertatea economică – piața liberă –, cea care aduce dezvoltare materială și progres.

Liberalismul nu este dogmatic, știe că realitatea e complexă și că adesea ideile și programele politice trebuie să i se adapteze, dacă vor să aibă succes, în loc să încerce să o cuprindă în scheme rigide, ceea ce le face de obicei fragile și dezlănțuie violența politică. Și liberalismul a generat în sânul lui o „boală a copilăriei“, sectarismul, considerat de anumiți economiști ademeniți de piața liberă drept panaceu capabil să rezolve toate problemele sociale. Mai cu seamă lor se cuvine să le amintim exemplul lui Adam Smith însuși, părintele liberalismului, care, în anumite împrejurări, tolera chiar menținerea temporară a unor privilegii, ca subvențiile și controalele, atâta vreme cât suprimarea lor putea atrage neîntârziat mai multe dezavantaje decât beneficii. Această toleranță pe care o arăta Smith față de adversar este, poate, trăsătura cea mai admirabilă a doctrinei liberale: aceptarea faptului că ea poate greși și adversarul poate avea dreptate. Un guvern liberal trebuie să înfrunte realitatea socială și istorică într-o manieră flexibilă, fără a crede că toate societățile se pot încadra într-o singură schemă teoretică, atitudine dăunătoare ce provoacă eșecuri și frustrări.

Noi, liberalii, nu suntem anarhiști și nu vrem suprimarea Statului. Dimpotrivă, dorim un Stat puternic și eficient, ceea ce nu înseamnă un Stat mare, obstinat să facă lucruri pe care societatea civilă le poate face mai bine decât el într-un regim de liberă concurență. Statul trebuie să asigure libertatea, ordinea publică, respectul față de lege, egalitatea de șanse.

Egalitatea în fața legii și egalitatea de șanse nu înseamnă egalitatea în privința veniturilor, ceva ce niciun liberal n-ar propune. Pentru că aceasta din urmă s-ar putea obține în societate numai printr-un guvern autoritar, care să-i „egaleze“ din punct de vedere economic pe toți cetățenii printr-un sistem opresiv, făcând tabula rasa de diferitele capacități individuale, de imaginație, inventivitate, putere de concentrare, pricepere, ambiție, spirit de muncă, autoritate. Aceasta înseamnă dispariția individului, afundarea lui în trib.

Nimic mai just ca, pornind de la un punct mai mult sau mai puțin similar, indivizii să se diferențieze în privința veniturilor lor în raport cu contribuția, mai mică sau mai mare, pe care o aduc la beneficiile pe ansamblul societății. Ar fi stupid să se ignore că indivizii pot fi inteligenți sau proști, harnici sau leneși, inventivi sau rutinari, studioși sau codași etc., etc. Și ar fi nedrept ca, în numele „egalității“, să primească toți același salariu, în ciuda diferitelor aptitudini și merite. Societățile care au încercat acest lucru au făcut ca inițiativa individuală să fie distrusă, iar indivizii să dispară practic într-o masă anodină, pe care incompetența o demobilizează, sufocându-i creativitatea.

Însă, pe de altă parte, nu-i nicio îndoială că, în societăți atât de inegale ca acelea din lumea a treia, copiii familiilor mai prospere se bucură de șanse infinit mai mari decât cei din familiile sărace. De aceea „egalitatea de șanse“ este un principiu profund liberal, chiar dacă îl contestă micile grupuri de economiști dogmatici, intoleranți și adesea rasiști – în Peru sunt o mulțime, cu toții susținători ai lui Fujimori – care abuzează de acest concept.

Din această cauză este atât de important pentru liberalism să ofere tuturor tinerilor un sistem educativ de înalt nivel, care să asigure fiecărei generații un punct de plecare comun, ce să permită apoi îndreptățitele diferențe de venit în raport cu talentul și strădania puse în slujba comunității și cu beneficiul pe care fiecare cetățean îl aduce acesteia. În domeniul educației – școlare, tehnice și universitare – se manifestă cel mai pregnant acest nedrept privilegiu de a-i favoriza pe unii tineri cu o formație de înalt nivel, condamnându-i pe alții la o educație sumară ori ineficientă, care îi condamnă la un viitor limitat, la eșec sau la simpla supraviețuire. Acest sistem educativ nu e o utopie, ci ceva pe care Franța de pildă l-a obținut în trecut printr-o educație publică și gratuită, de obicei de un nivel mai înalt decât cea particulară, și aflată la îndemâna întregii societăți. Criza educației prin care a trecut această țară a făcut ca, în zilele noastre, să regreseze în acest sens, dar nu același lucru se petrece și cu democrațiile scandinave, cea din Elveția sau cele din țări asiatice ca Japonia sau Singapore, care asigură această egalitate de șanse în domeniul educației – liceale sau superioare – fără ca astfel să se prejudicieze, chiar dimpotrivă, viața lor democratică și prosperitatea lor economică. Egalitatea de șanse în domeniul educației nu înseamnă că trebuie desființat învățământul particular în beneficiul celui public. Nici vorbă de așa ceva; este neapărat necesar ca amândouă formele să existe și să se ia la întrecere, fiindcă nu-i nimic mai bun decât competiția pentru a se asigura dezvoltarea și progresul. Pe de altă parte, ideea întrecerii între planurile educative a aparținut unui economist liberal, Milton Friedman. „Cota școlară“ concepută de el a dat excelente rezultate în țările care au aplicat-o, ca Suedia, prin faptul că le acordă părinților o participare foarte activă la îmbunătățirea sistemului educativ. „Cota școlară“ pe care Statul o dă tuturor părinților le permite să aleagă cele mai bune licee pentru copiii lor și, în felul acesta, destinează un ajutor statal mai mare instituțiilor care, prin calitatea lor, atrag cele mai multe înscrieri.

Trebuie avut în vedere că învățământul, într-o epocă cu mari progrese tehnologice și științifice cum este a noastră, este tot mai scump – dacă se dorește să fie la cel mai înalt nivel – și aceasta înseamnă că societății civile îi revine o responsabilitate la fel de mare ca Statului în menținerea celui mai bun nivel academic al liceelor, institutelor și universităților. Nu este drept ca fiii familiilor înstărite să fie scutiți de a-și plăti educația, tot așa cum nu ar fi drept ca unui tânăr să i se refuze, din rațiuni economice, accesul la cele mai bune instituții dacă are talent și voința de a învăța. De aceea, pe lângă „cota școlară“, un sistem de burse și ajutoare este indispensabil pentru a stabili acea „egalitate de șanse“ în domeniul educației.

Un Stat mic este în general mai eficient decât un Stat mare; aceasta e una din convingerile cele mai ferme ale doctrinei liberale. Cu cât mai mult se dezvoltă Statul, cu cât își arogă mai multe atribuții în viața unei națiuni, cu atât mai mult se va diminua marja de libertate de care se bucură cetățenii. Descentralizarea puterii este un principiu liberal care vizează creșterea controlului pe care îl exercită ansamblul societății asupra diverselor instituții sociale și politice. Cu excepția apărării, justiției și ordinii publice, în cadrul cărora Statul are supremația (nu monopolul), ideal este ca în restul activităților economice și sociale să se stimuleze cea mai mare participare cetățenească într-un regim de liberă concurență.

Liberalismul a fost ținta politică cea mai defăimată de-a lungul istoriei, mai întâi de conservatism – să ne amintim de enciclicile papale și de pronunciamentele Bisericii catolice împotriva lui, care mai dăinuie încă, în ciuda faptului că există atâția creștini liberali – și, mai târziu, de socialism sau de comunism, care în epoca modernă au prezentat „neo-liberalismul“ drept vârful de lance al imperialismului și formele cele mai crunte ale colonialismului și capitalismului. Adevărul istoric dezminte aceste denigrări. Doctrina liberală a reprezentat, de la originile sale, formele cele mai avansate ale culturii democratice și este cea care a contribuit în cea mai mare măsură, în societățile libere, la progresul drepturilor omului, al libertății de expresie, al drepturilor minorităților sexuale, religiose și politice, al protecției mediului înconjurător și al participării cetățeanului obișnuit la viața publică. Cu alte cuvinte, ceea ce ne-a apărat cel mai mult de eterna „chemare a tribului“. Cartea de față dorește să-și aducă o contribuție cât de mică la această muncă absolut necesară.

Madrid, august 2017

Fragment din Prolog la volumul de eseuri Chemarea tribului, în curs de apariție la Editura Humanitas.

Traducere de
Tudora Șandru-Mehedinți

________________

1 Mario Vargas Llosa, Entre Sartre y Camus, colecția La Nave y el Puerto, San Juan de Puerto Rico, Ed. Huracán, 1981.