În viață există câteva imagini care rămân pentru totdeauna în memorie. Pentru mine, una dintre ele datează din toamna anului 1967, când, student la Cluj, am intrat într-o bibliotecă și am zărit o tânără citind în fața unei ferestre puternic luminate. Stătea singură, cu capul ușor plecat asupra unei cărți, într-o atmosferă de liniște și de sobrietate. Abia după câteva clipe am recunoscut-o: era Ana Blandiana. Au urmat anii lecturilor, câteva întâlniri la București cu autoarea și prilejul de a-i comenta opera în pagini de critică și de istorie literară. Poate că de aceea, ori de câte ori îi recitesc cărțile, îmi reapare în minte aceeași imagine: o tânără citind în lumina unei ferestre. (F.J.)
Receptarea operei Anei Blandiana în limba maghiară este atât de amplă, încât necesită o cercetare minuțioasă și de lungă durată. În lucrarea de față ne vom limita la o analiză parțială a traducerilor și a ecourilor acestora. Ne interesează în primul rând rolul traducerilor maghiare în constituirea receptării operei blandiene și modul în care acestea au creat un spațiu critic autonom.
Primul volum de poezii al autoarei apărut într-o limbă străină a fost publicat în România, în limba maghiară, în 1971. Au urmat volumele din Polonia (1982), din România (1982), cu o selecție de traduceri în limba engleză, realizate de Dan Duțescu, apoi cele din Bulgaria (1986), Uniunea Sovietică (1987) și Germania (1988).
Din punct de vedere cantitativ, actualmente Germania este în fruntea listei cu 16 volume din opera Anei Blandiana, urmată de Franța și Spania, cu câte 15 volume, Italia, cu 9, Ungaria, cu 8, iar în limba engleză au fost publicate 9 volume în diverse țări; Bulgaria se situează la 7 volume. Numărul total al cărților traduse se apropie de o sută.
Formarea profilului literar al poetei nu este marcată de-a lungul anilor doar prin volume noi, ci și prin declarații surprinzătoare. Diversele conflicte ale autoarei cu cei aflați la putere, înainte și după 1990, dovedesc existența acestei filiere. Puțini au avut curajul civic al poetei de a se împotrivi fățiș unui regim dintre cele mai severe din lagărul socialist.
Încă din 1965, unul dintre primii traducători ai poeziilor sale în limba maghiară, Csaba Lászlóffy, remarca într-o cronică caracterul de luptă al talentului ei:
„Contururile sunt deja clare, proporțiile mai sunt încă exagerate pe alocuri de imaginație. Este lupta temerară a talentului și a tinereții pentru afirmarea individualității, lupta entuziastă a unui suflet pasionat pentru fericirea tuturor.“ (Új Élet, 25.06.1965; trad. de Farkas Jenő).
În același număr al revistei Utunk (și, ulterior, în Új Élet) este publicat un portret reușit al autoarei, puțin cunoscut astăzi. Expresia reținută sugerează o stare de visare și o anumită singurătate creatoare.
O formă a revoltei estetice a autoarei se observă tot în 1965, când a avut o luare de poziție surprinzătoare într-o revistă literară maghiară. Presupun că, în deruta politică creată în urma decesului lui Gheorghiu-Dej și a luptelor pentru postul de conducător din anul 1965, problemele literare nu i-au mai preocupat pe zbirii culturii. Răspunzând la o anchetă organizată de revista literară Utunk din Cluj, la care au participat câțiva poeți tineri români și maghiari, Ana Blandiana, în plină glorie a realismului socialist, face o profesiune de credință avangardist-poetică:
„…Prețuiesc experimentul mai mult decât imitația neîncetată a poeziei populare sau a clasicilor, ascunsă în spatele scutului tradițiilor realiste, chiar dacă aceasta pare neobișnuită sau ciudată (timpul va cerne din ea ceea ce merită să rămână). Astfel de poezii aș dori să scriu: poezii în care tensiunea este permanentă, amplificată de emoții, poezii riscant de noi și îndrăznețe, poezii care ridică întrebările decisive ale epocii și care ele însele devin întrebări decisive ale timpului.“ (Utunk, 30.07.1965, nr. 31; trad. de Farkas Jenő).
Una dintre trăsăturile traducerilor în maghiară este faptul că acestea au depășit granițele României și ale Ungariei, fiind publicate în diverse reviste literare maghiare din Cehoslovacia (Irodalmi Szemle), Iugoslavia (Híd) și Franța (Magyar Műhely).
În revista literară Irodalmi Szemle („Revistă de literatură“) din Bratislava au fost prezentați patru poeți tineri români, cu o argumentare demnă de interes:
„În cele ce urmează prezentăm cititorilor noștri poezii ale tinerilor poeți români Marin Sorescu, Ion Alexandru, Gheorghe Tomozei și Ana Blandiana. Selecția nu este întâmplătoare: ei sunt cei care se apropie astăzi cel mai mult, în poezia românească, de modernitatea poetică central-europeană reprezentată de Vasko Popa, Różewicz sau Miroslav Holub și, astfel, ne sunt și nouă cel mai ușor de înțeles. Poeziile lor sunt publicate în traducerea poeților maghiari din România.“ (Fiatal román költők, Irodalmi Szemle, nr. 2, 1967; trad. de Farkas Jenő).
Este vorba despre traducerea poemelor Ar trebui și Am crescut?, realizată de Sándor Kányádi, Ferenc Szemlér și János Szász. De altfel, poezia Ar trebui va cunoaște ulterior nu mai puțin de unsprezece variante în limba maghiară, generând o frumoasă concurență între poeți.
Ana Blandiana la Paris, invitată de o revistă interzisă în Ungaria
În 1968, prestigioasa revistă Nouvelle Revue Française a publicat poeme semnate de Ana Blandiana și de alți poeți români în traducerea lui Guillevic, Alain Bosquet și Claude Sernet, poeți de prim rang ai epocii. Iată primii pași spre consacrarea internațională a poetei. O revistă literară pariziană de avangardă a scriitorilor maghiari din exil, Magyar Műhely / Atelier Hongrois, a publicat, în 1969, un grupaj de poeme ale Anei Blandiana cu titlul Orizonturi (poeziile Torquato Tasso, Știu, puritatea și Din auster și din naivitate), în traducerea poetului János Parancs, membru al redacției. În 1972, autoarea va fi invitată, cu alți poeți români, la reuniunea revistei Magyar Műhely de la Marly-le-Roi, lângă Paris, unde a avut ocazia să facă cunoștință cu disidența literară maghiară din exil. Este de remarcat faptul că, la vremea aceea, această revistă maghiară era interzisă de autoritățile din Ungaria. Exemplarele revistei erau trimise în România, de unde ajungeau în Ungaria pe diferite căi, după cum revistele românești din exil intrau în România prin Ungaria. De exemplu sociologul francez Claude Karnoouh mi le aducea de la Paris și le prezentam la catedra de română din Budapesta. Iată o reciprocitate fericită.
În spatele acestei prezențe editoriale se află și o interesantă rețea de solidaritate culturală româno-maghiară. Revista pariziană în limba maghiară era tipărită în tipografia lui Ioan Cușa (1923–1981), poet, editor și tipograf, figură remarcabilă a disidenței românești, bun prieten al celor doi redactori-scriitori maghiari, Tibor Papp și Pál Nagy, care erau angajați ai tipografiei sale. După programul de lucru, rămânând în tipografie, ei își puteau tipări revista Magyar Műhely și cărțile publicate de propria editură. Aici i-au cunoscut pe Eugen Ionescu, Emil Cioran, Mircea Eliade și pe mulți alți scriitori români. Tot aici au cules tipografic unele lucrări ale lui Mircea Eliade și revistele Ethos și Prodromos.
***
Între anii 1961 și 2022 au fost publicate peste patru sute de poeme în maghiară și au apărut opt volume de poezie, poezii pentru copii, proză, eseuri, articole și interviuri, multe dintre poeme fiind reluate în numeroase antologii și almanahuri. Această receptare a Anei Blandiana rivalizează cu cea a lui Mihai Eminescu în limba maghiară. Prima traducere în maghiară apare în 1961, în săptămânalul Ifjúmunkás, iar prima prezentare în revista Dolgozó Nő. Anul 1965 va însemna consacrarea poetei în presa maghiară: Sándor Kányádi traduce admirabil poemul Elegie, mai târziu va oferi o variantă memorabilă a poeziei Ar trebui, precum și a altor texte. Regretăm faptul că cea mai importantă antologie în limba maghiară din 2022, din opera poetei, intitulată Convertibilitatea suferinței (A szenvedés átválthatósága), nu a inclus nume importante de traducători ai operei blandiene, precum Sándor Kányádi, Zoltán Franyó, László Csiki, Csaba Lászlóffy și Aladár Lászlóffy sau poeți de prestigiu din Ungaria, precum Zoltán Jékely, László Nagy și János Parancs, pentru a ilustra istoria traducerilor. Există, de altfel, o listă de patruzeci și trei de traducători în limba maghiară ai operei blandiene.1
În a doua jumătate a deceniului al șaptelea, presa literară maghiară din România va fi dominată de traducerile realizate de Gizella Hervay. În anul 1971 va apărea primul volum de traduceri, cu titlul Homokóra (Clepsidră). După care poeme ale autoarei vor fi publicate și în Ungaria, în reviste literare de mare notorietate (Nagyvilág, Új Írás, Tiszatáj etc.). În deceniul următor, majoritatea traducerilor vor fi semnate de Árpád Farkas, care pregătește volumul Valaki engem álmodik (Cineva mă visează), apărut în anul 1985. Între timp vor fi publicate două volume în traducerea poetei Éva Lendvay, un volum de poezii pentru copii, De unde vine vara (Honnan jön a nyár?), și un volum de proză, A megálmodott (Proiecte de trecut) la editura Európa, din Ungaria. În 1998 a urmat antologia Szelíd állat (Cumintele animal), la Editura Pont din Budapesta, cu participarea a cinci traducători. În volum este inclus și textul conferinței intitulate Convertibilitatea suferinței, susținută de poetă în 1993, la Sorbona.
În 2007 se va publica traducerea volumului Refluxul sensurilor, într-o ediție bilingvă apărută în Ungaria în traducerea lui Áron Gaál. Iar în 2012, folcloristul și învățătorul János Ráduly, autor a peste șaptezeci de volume, a publicat la Târgu Mureș un volum de traduceri remarcabile, cu titlul Szélhozta csillag (Steaua adusă de vânt). Volumul antologic omagial Convertibilitatea suferinței (2022), cuprinde într-un format amplu, de 320 de pagini o parte semnificativă din poezia, proza, eseurile și conferințele autoarei. János Reisinger, istoric literar din Ungaria, afirmă în postfață: „Pentru noi, Ana Blandiana este, în poezia română, echivalentul a ceea ce reprezintă Ágnes Nemes Nagy și János Pilinszky în literatura maghiară: un reper artistic și moral de prim rang.“ Ágnes Nemes Nagy consideră poezia un instrument de instaurare a ordinii în fața suferinței și a lumii haotice. János Pilinszky, unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai poeziei moderne maghiare, explorează vulnerabilitatea ființei umane și sentimentul de abandon specific omului modern. Poezia sa este sobră, caracterizată printr-o „poetică a tăcerii“, în care, dincolo de cuvintele rostite, se acumulează o puternică tensiune dramatică – aspecte care se apropie de crezul poetic al Anei Blandiana.
Selecția realizată de Melinda Deák este, ca orice antologie, inevitabil subiectivă, însă reflectă o cunoaștere profundă a operei poetei. Astfel, avem o imagine de ansamblu asupra evoluției unei autoare considerate, pe nedrept, o poetă feminină, către un lirism profund meditativ și filosofic.
Din păcate, volumul nu a fost pus în vânzare, probabil din lipsă de fonduri, însă poate fi consultat la Biblioteca Națională Széchényi din Budapesta, într-un exemplar purtând semnătura autoarei.
Receptarea volumelor de poezie
Receptarea primului volum tradus în limba maghiară, intitulat Clepsidră (Homokóra, 1971), a stârnit o dezbatere neașteptată. O critică severă a traducerilor de Gizella Hervay a fost formulată de tânăra lingvistă Éva Cs. Gyimesi de la Universitatea din Cluj:
„Hervay, ca poetă, este în multe privințe o parteneră demnă a Anei Blandiana… Dar adesea avem impresia că citim un text înstrăinat atât de personalitatea poetei, cât și de cea a traducătoarei: lipsește unitatea tonului poeziei și caracterul poetic al dicțiunii sale (Oboseală, Carantină, Sat, Ar trebui). Probabil că traducătoarea s-a ferit în mod inutil să adauge ceva din sine poeziilor, deși, cu ceva mai multă grijă artistică și fără riscul unor adaosuri nejustificate, ar fi putut rezolva problemele de transpunere… Nu i se poate reproșa poetei Hervay lipsa de fidelitate; este însă regretabil că rezultatul obținut într-o sarcină pe deplin potrivită capacităților sale rămâne sub nivelul pe care l-ar fi meritat atât colega sa poetă, cât și Hervay însăși.“ (Cs. Gyimesi Éva, Egy találkozás ígérete, Előre, 29.01.1972). Trad. de Farkas Jenő.
Ferenc Székedi, de la cotidianul Hargita, o contrazice pe lingvistă: „Hervay Gizella traduce cu atâta finețe, iar cuvintele și atmosfera versurilor sale sunt atât de bine alese, încât cititorul bănuiește instinctiv o înrudire spirituală între cele două poete.“ (Hargita, 07.01.1975).
La fel, jurnalista Katalin Metz o contrazice pe lingvista din Cluj:
„[În poezia Anei Blandiana] îndoiala este întotdeauna risipită de limpezimea concluziei gândirii. Cruzimea «acuității privirii», care o sfâșie în primul rând pe însăși poeta, este contrabalansată de o tandrețe «dincolo de câmpurile vizibilului», de razele lirice «ultraroșii» ale compasiunii față de cei căzuți și lipsiți de sprijin. «Procedeul» poetic al Anei Blandiana pare, la prima vedere, foarte simplu: ochiul poetei descoperă capilare ascunse, care, în tăcere, îndeplinesc funcții indispensabile în viața noastră. Și toate acestea fără cea mai mică urmă de spectaculos, dar cu atât mai mult cu o forță de sugestie și o pregnanță care rămân în memorie.“ (Katalin Metz, Ana Blandiana Homokóra, Igaz Szó, 01.03.1972, nr. 3).
Cert este că volumul antologic publicat după exact o jumătate de secol, în 2022, la Brașov, a preluat majoritatea traducerilor efectuate de G. Hervay, fiind considerate și astăzi demne de o antologie omagială, dedicată poetei.
Blandiana într-o revistă politică din Budapesta
După publicarea în Amfiteatru (decembrie 1984) a poemelor Eu cred, Cruciada copiilor, Delimitări și Totul, autoarea a fost supusă unei noi interdicții de semnătură. După doi ani, o revistă din Budapesta a publicat o prezentare a poetei și un grupaj substanțial de cincisprezece poeme, dintre care patru inedite, în traducerea poeților Gizella Hervay, Árpád Farkas și László Csiki. Poetul László Csiki a primit de la prieteni cele patru poeme buclucașe într-o copie manuscrisă, pe care le-a tradus și le-a publicat în numărul 8–9/1986 al revistei EF Lapok, publicația studențească a CC al UTC din Ungaria.
Fiind vorba de UTC, contextul politic al epocii a jucat, de asemenea, un rol în publicarea poemelor prohibite. Începând din 1984, conducerile UTC din cele două țări „frățești“ s-au întâlnit de mai multe ori, într-o atmosferă tensionată, șeful delegației române fiind fiul dictatorului. Astfel, revista politică EF Lapok din Budapesta a urmărit, cu siguranță, și un scop politic prin publicarea acestor texte.
Iată un cuvânt înainte, semnat de László Csiki despre traducerea poemelor:
„Cele patru poeme ale Anei Blandiana, apărute în revista universitară din București [Amfiteatru] mi-au fost aduse în Ungaria, în urmă cu doi ani, în copie manuscrisă – în mod caracteristic, dar nu pe calea obișnuită. (De parcă drumul bătătorit nu ne-ar fi fost niciodată pe plac.) Poeta de o frumusețe răpitoare, născută la Timișoara în 1942 sub un alt nume, care, din cauza originii sale, a fost admisă târziu la universitate, mi-a fost colegă de promoție la Facultatea de Filologie din Cluj. Gizella Hervay a tradus mult din opera ei. Iar eu am purtat multe discuții și polemici cu Ana în anii mei bucureșteni, pe când încă împărtășeam aceleași iluzii. Pentru mine, traducerea însăși este, de regulă, o dispută – o confruntare. De această dată însă, pe cât a fost posibil, am rămas fidel textului, tocmai fiindcă pentru mine valoarea acestor texte constă în forța lor lăuntrică, în forța celei care a dictat – cuiva, undeva – propoziții dezvoltate, dar simple, sau doar cuvinte obișnuite. Alții le citesc și le traduc; probabil ar dori să nu le înțeleagă.“ (EF Lapok, nr. 8–9/1986).
***
Vom publica mai jos documente literare pentru a căror clarificare ne stă la dispoziție o scrisoare recentă a poetei:
Scrisoarea Anei Blandiana către Farkas Jenő din 9 iunie 2026
„Stimate Domnule Farkas Jenő,
Mesajul pe care mi l-ați trimis a reprezentat pentru mine o imensă surpriză și o profundă tulburare.
Iar atât surpriza, cât și tulburarea se leagă în egală măsură atât de cercetarea Dvs. – care mă intimidează prin timpul și atenția pe care mi le-ați dăruit –, cât și de informațiile inedite pe care le-am aflat cu emoție.
Nu știam aproape niciuna dintre referirile la mine din presa maghiară din România, și cu atât mai puțin cele din presa din Ungaria și nu mi-am imaginat niciodată că au existat atât de mulți colegi unguri care m-au tradus. După cum nu am știut discuțiile din jurul traducerii Gisellei Hervay,cu care am fost prietenă și despre al cărui destin tragic am scris în mai multe rânduri. Evocarea întâlnirii de la Paris cu scriitorii maghiari, prieteni cu Ioan Cușa, la care am reușit să ajung împreună cu Ștefan Bănulescu și Marin Sorescu aproape prin miracol, m-a umplut de nostalgie, iar textul lui Farkas Árpád din 1991 „Schimb de scrisori neterminat despre solidaritate“ m-a emoționat până la lacrimi.
Nu îmi amintesc de ultima scrisoare cu întrebări fără răspuns, care l-a dezamăgit pe colegul meu, iar pe mine m-a îndurerat, acum după aproape 30 de ani. Dacă aș fi primit-o nu cred că aș fi putut să o uit. Dar anul 1990 – cu enormele lui traume, manipulări și agitații, cu nenumă ratele călătorii în lumea largă din noua libertate, căreia trebuia să îi fac față înainte de a o înțelege –a fost poate cel mai greu an din viața mea. Îmi pare nespus de rău și aș da orice să îi mai pot răspunde lui Farkas Árpád…
Vă mulțumesc pentru mesaj, vă mulțumesc pentru timpul pe care mi l-ați dăruit implicându-vă în această cercetare, a cărei materie primă intimidată sunt, vă mulțumesc pentru că participați la colocviul organizat de Ciprian Vălcan, ale cărui texte le voi citi cu interes, curiozitate și mirare , fără să indrăznesc să realizez că despre mine e vorba.
Cu cele mai calde urări sub semnul colegialității,
Ana Blandiana
PS.Vă sunt recunoscătoare pentru imaginea fetei citind pe care nu ați uitat-o și m-am bucurat pentru fotografia din Utunk.“
Un schimb de scrisori la mare tensiune
Anul 1985 reprezintă un moment remarcabil în receptarea în limba maghiară a operei blandiene. Cartea semnată de poetul Árpád Farkas, intitulată Cineva mă visează (Valaki engem álmodik, 1985), este o selecție din volumele publicate anterior în limba română. Lucrând la traducere, poetul Árpád Farkas pur și simplu se îndrăgostește de autoare și i se adresează într-o vibrantă profesiune de credință și de platonism literar, în care îi mărturisește o nobilă admirație, cavalerească și jucăușă, născută din contactul cu opera ei. Avem de-a face cu un document rar și prețios în istoria relațiilor literare maghiaro-române, elaborat în doi timpi, în 1985 și în 1991. După cum se vede, nici traducerile din timpul „epocii de aur“ nu erau scutite de represalii. Vom reda în întregime, în traducerea noastră, acest text vibrant al iluziilor și, mai ales, al deziluziilor, publicat în revista literară, Holnap (1991/9) din Miskolc cu titlul:
Árpád Farkas: Un schimb de scrisori neterminat despre solidaritate
„Am scos din adâncul unei cutii vechiul meu schimb de scrisori cu Ana Blandiana, deoarece mi se pare că văd – și aud – cum în jurul ei izbucnesc din nou alte și alte petarde. Înainte de decembrie 1989, poeta, aparent cu glas blând, a fost izgonită de două ori din presa românească din propria sa țară. După schimbarea de regim, actualul președinte al statului i-a cerut să-i fie alături în funcția de adjunctă, însă ea, dezamăgită încă de timpuriu de manevrele și vicleniile noii puteri, a trecut de partea opoziției și a devenit una dintre figurile ei de frunte. Părul ei negru, privirea și vocea sa caldă au reapărut pe tribunele publice, acolo unde o adevărată generație revoluționară de tineri cere cu insistență un viitor autentic, nefalsificat.
Atitudinea ei a fost însoțită de recunoștință și admirație: au existat chiar și vizitatori în costume de mineri, înarmați cu ciomege, care ar fi vrut să o atace, însă au confundat-o cu altcineva, iar victimă a străzii a rămas o doamnă cu o coafură asemănătoare. Presa nu mai păstrează tăcerea în jurul ei, însă asupra aspirației sale către o solidaritate universală se năpustesc acum, cu pene muiate în leșie, mercenari ai condeiului cu orientări ultranaționaliste și fascistoide.
La mijlocul anilor ’80, între cele două perioade în care fusese redusă la tăcere, când i se îngăduise tocmai un mic culoar de libertate, traduceam cu entuziasm un volum de versuri de-al său. Atunci am găsit într-un sertar manuscrisul unei poezii, pe colțul căruia figura, ca amintire a percheziției la care fusesem supus, mențiunea: „găsit la mine, 8 decembrie 1965“ [în limba română în text]. Era o poezie care încerca, cu succes, să se piardă în contemplația inutilității strădaniei către puritate.
Mai târziu, când mi s-a cerut o mărturisire despre atelierul traducătorului și am încercat să o public sub forma unei scrisori adresate autoarei, m-am trezit și eu în rândul celor cărora li se interzisese publicarea. Nu, suspendarea temporară a condeiului Anei Blandiana nu a fost motivul interdicției mele din 1986, după cum s-au grăbit să explice redactorii revistei, obligați în ultimul moment să scoată din epistola de mai jos, deja paginată în carte. De fapt, ei nici nu puteau oferi o explicație valabilă, fiindcă însuși atotputernicul tovarăș Dulea le-a dezvăluit motivul abia după ce au cerut lămuriri. Iar motivele sale nu le voi expune aici și acum, deoarece nu este rostul meu să-mi ling rănile, ci doar să ridic puțin vălul de pe misterele unei epoci.
Am continuat, așadar, să încerc, de această dată prin intermediul unei reviste literare românești, să fac să-i ajungă scrisoarea, în limba sa maternă, destinatarei. Am ezitat mult înainte de a publica acum răspunsul ei, deoarece tonul acestuia mi se pare exagerat de măgulitor la adresa mea. În cele din urmă, am considerat că, dincolo de formulele de politețe aproape obligatorii, se regăsesc acolo una sau două idei care și-au întins aripile până în prezent și ale căror aripi le putem îmbrăca și noi în aceste vremuri tulburate.
Ca semn al unei fidelități nealterate, am tradus și acea veche poezie dragă mie, precum și pe cea mai recentă, cu care m-am întâlnit în aceste zile, dacă nu pentru alt motiv, măcar pentru ultimul ei cuvânt regăsit.“
Scrisoarea următoare a lui Á. Farkas aparține unei specii literare relativ rare astăzi: eseul epistolar liric, aflat la granița dintre confesiune, critică literară și declarație de admirație intelectuală. Autorul încearcă să construiască o relație simbolică între sine, autoare și opera acesteia. El evită atât solemnitatea academică, cât și familiaritatea excesivă cultivând o eleganță melancolică, cu accente de autoironie și galanterie intelectuală.
„Dragă Ana Blandiana,
Genul pe care îl practicăm este, prin excelență, potrivnic discreției, așa că mă grăbesc să vă mărturisesc că, în timp ce traduc una dintre cărțile dumneavoastră, m-am îndrăgostit. Nu ne cunoaștem, de fapt, personal. Sau cel puțin nu în sensul obișnuit al cuvântului. Cum aș putea numi «cunoaștere personală» acel vechi flirt spiritual de acum douăzeci de ani, când, într-o vară poetică la Sinaia, cu ajutorul lui Aladár Lászlóffy, ați tradus una dintre poeziile mele și mi-ați dedicat, în grabă, o poezie scrisă cu cerneală verde pe genunchi? (Știu, puritatea)
Drumurile noastre au luat-o apoi în mai multe direcții și, de atunci, nu ne-am mai întâlnit. Aș fi putut să vă salut pe stradă, pe peronul unui tren internațional sau în pauzele conferințelor Uniunii Scriitorilor, dar m-am ascuns precum un datornic de creditorul său: căci nici până astăzi nu am reușit să traduc în limba mea maternă poezia pe care mi-ați dedicat-o.
V-am urmărit, din această apropiată depărtare, cum poezia vă despletește părul lung și strălucitor. În lumina lui octombrie, din el sar încă scântei de durere, neîmblânzite de pieptenii de plastic ai acestei epoci. Îmi dau seama că v-ați săturat să fiți privită, înainte de toate, ca o voce feminină și abia apoi ca poet. Traducătorii dumneavoastră de până acum au insistat tocmai asupra acestei dimensiuni a operei. Eu nu.
Mă bântuie, de fapt, bănuiala că poeții care își proclamă cu ostentație virilitatea în lirică sunt, de cele mai multe ori, amazoane dovedite incapabile să conducă armate sau să toarne fier. Omul este o ființă deopotrivă bărbat și femeie; partea sa mai slabă și, în același timp, mai puternică este poetul. Iar dumneavoastră întruchipați pe deplin această condiție.
Ați creat o poezie care mi-a răsucit mințile; m-am avântat într-o cucerire plină de adorație și, atunci când am hotărât să-mi împărtășesc în limba maternă experiențele legate de ea, cu o lipsă de cavalerism de-a dreptul obraznică, nu v-am înștiințat despre intenția mea de autor, nu v-am cerut sprijinul în alcătuirea selecției și chiar despre numele uniunii noastre vremelnice (titlul acestui volum) [Cineva mă visează] ați aflat abia ulterior, de la oficiul stării civile al cărții.
M-am ferit, de fapt, să o confund pe tânăra de odinioară cu fiica ei, poezia. Cu aceasta din urmă am avut o relație uneori neliniștitoare, căci suntem făpturi alcătuite din materii diferite. Totuși, prin exercițiul unei fidelități deopotrivă afective și intelectuale, cred că am reușit nu doar să o întorc spre mine, ci – și pentru că în limba română poezia este oricum de gen feminin – să-i dobândesc intimitatea.
Doamna de care m-am îndrăgostit este, de altfel, mireasa păgână a eternității, una care își trage puterea din propria orfanitate. Revărsarea părului său peste capul ușor înclinat lucește asemenea luceafărului de seară și de dimineață. Din adâncul lui coboară rădăcini amare, albe ca osul, strecurându-se printre ierburi și pe sub ierburi. De aceea, în melancolia ei se poate auzi bubuit, iar în resemnarea ei, vuiet. În locul plânsului, doar durerea mută a unor picături de rouă strălucind pe obrajii prunelor albăstrite și ai gutuilor acrișoare.
Mersul și legănarea ei par oarecum mai diafane decât felul ei de a gândi, însă nu caută să seducă; mai degrabă te invită la o respirație comună. CINEVA MĂ VISEAZĂ.
Trebuie să fie un stăpân puternic sau poate suma unor forțe mici și neajutorate, printre care mi-ar plăcea să mă număr și eu. În numele cititorilor maghiari de poezie înclinați spre visare, rămân, în continuare, admiratorul dumneavoastră și al poeziei pe care o scrieți.
1 decembrie 1985
Árpád Farkas“
Răspunsul poetei, pe care îl retraducem în română, va întârzia câteva luni. Scrisoarea nu este doar un gest de politețe literară, ci oferă o lectură critică a scrisorii lui Árpád Farkas. Autoarea se lasă sedusă de dimensiunea sentimentală a scrisorii și nu răspunde în același registru al metaforelor. Ea califică textul ca „o adevărată creație literară autonomă“. Poetul este recunoscut ca partener într-un act de fraternitate spirituală ce depășește limbile și culturile. Fraza-cheie a scrisorii este următoarea: „Citindu-vă, am căpătat puterea de a visa la un viitor în care principiile unei rezonanțe universale vor fi formulate de poeți.“
„Stimate Farkas Árpád,
Cu o întârziere de neiertat am aflat de apariția volumului Cineva mă visează (aflându-mă departe de București, editura nu a reușit să mă găsească pentru a mă înștiința) și tocmai mă pregăteam să vă scriu pentru a vă mulțumi pentru acea sensibilitate plină de dăruire cu care ați înzestrat poemele mele destinate traducerii, când Ion Horea mi-a înmânat o scrisoare sosită de la dumneavoastră. (Firește, i-a fost mult mai ușor să mi-o dea decât să o publice în revistă.) Din acel moment am început să amân scrierea răspunsului.
Mărturisesc că rândurile dumneavoastră m-au tulburat. Îmi este greu să descriu emoția pe care au trezit-o în mine. Prietenii mei maghiari, printre care și Géza Domokos, mă înștiințaseră că traducerea dumneavoastră este excelentă și că poemele au o asemenea aură, încât par scrise direct în limba maghiară; nu mi-aș fi închipuit însă că pentru dumneavoastră ele au însemnat o încercare atât de profundă și de empatică de pătrundere în universul lor.
Scrisoarea dumneavoastră – o adevărată creație literară autonomă, a cărei însemnătate este dată de viziunea estetică pe care o schițează asupra actului traducerii – m-a răscolit nu numai pentru că îmi este adresată mie, pentru că vorbește despre mine și despre poemele mele, ci mai ales fiindcă sugerează sentimentul acelei minunate posibilități care poate constitui însușirea poeziei: aceea de a depăși granițele limbii (așadar propria ei materialitate), pentru a fraterniza sub semnul afinității elective și al apartenenței spirituale.
Citindu-vă, am căpătat puterea de a visa la un viitor în care principiile unei rezonanțe universale vor fi formulate de poeți, iar pactele și tratatele de neagresiune de care depinde soarta omenirii vor fi încheiate în versuri. Până atunci, nu-mi rămâne decât să vă mulțumesc din inimă, cu o emoție care nu poate fi cuprinsă în cuvinte, pentru marea bucurie pe care mi-ați dăruit-o și să vă asigur de profunda mea solidaritate colegială.
București, 17 martie 1986
Ana Blandiana“
În 1991, poetul Á. Farkas va adăuga acestui schimb, un post-scriptum melancolic, în urma unei neînțelegeri:
„Post-scriptum melancolic
Cu aproape jumătate de an în urmă am contactat-o din nou, printr-o scrisoare, pe poeta atât de intens implicată în viața politică, adresându-i câteva întrebări pentru un interviu destinat revistei mele. Cum vede astăzi, la un an după schimbarea de regim, relațiile româno-maghiare? Din păcate, nici până acum nu a sosit vreun răspuns.
Poate că Ana Blandiana are dreptate. Românii care au apărat cu hotărâre drepturile minorității maghiare (și cât de puțini sunt!), între care Smaranda Enache și Tintor Niculina, au fost amenințați cu moartea și îndepărtați din locurile lor de muncă. La ce bun să-i salvezi pe «chiriași», când arde casa cu totul?“
1991
Árpád Farkas
Pentru a înțelege mai bine acest mesaj, vă propunem să urmăriți mențiunea autoarei, pe care ne-a adresat-o într-o scrisoare din 16 iunie 2026:
„[Stimate domnule Farkas Jenő] Vă mulțumesc pentru mesaj. Nici eu nu sunt la Arad, sunt într-un turneu de recitaluri în Spania și Italia. Acum scriu în avion între Madrid si Bologna. Așa cum mi-ați cerut, repet că nu am primit cel de al doilea mesaj de la Farkas Árpád în 1991. A fost un an nebunesc, agitat în care am fost mereu pe drum. Dar îmi pare rău că a putut crede că nu am vrut să-i răspund. Mi-a făcut plăcere să schimbăm informații și idei.“ (Ana Blandiana).
(Lucrarea de față a fost prezentată în cadrul colocviului internațional privind creația poetei Ana Blandiana, organizat în iunie la Universitatea „Aurel Vlaicu“ din Arad, 11/12/ iunie 2026.) l
Lista operelor publicate în limba maghiară:
Ana Blandiana: Homokóra. Trad. Hervay Gizella. București, 1971, Editura Kriterion.
Ana Blandiana: Valaki engem álmodik. Trad. Farkas Árpád. București, 1985, Editura Kriterion.
Ana Blandiana: Honnan jön a nyár? Trad. Lendvay Éva. București, 1984, Editura Ion Creangă.
Ana Blandiana: A megálmodott. Trad. Lendvay Éva. Budapesta, 1990, Editura Európa.
Ana Blandiana: Szelíd állat. Trad. Árpád Farkas, Gizella Hervay, Krisztina Lajosi, Judit Oláh, József Mészely. Budapesta, Pont Kiadó, 1998.
Ana Blandiana: Az értelem apálya / Refluxul sensurilor. Trad. Áron Gaál. Budapesta, 2007, Amon Kiadó.
Ana Blandiana: Szélhozta csillag. Trad. János Ráduly. Târgu Mureș, 2012, Editura Silver Tek.
Ana Blandiana: A szenvedés átválthatósága. Selecție: Melinda Deák și János Reisinger. Traduceri de Gábor Cseke, Melinda Deák, Árpád Farkas, Attila Fazakas, Gizella Hervay, Éva Lendvay, József Mészely, János Ráduly și János Reisinger, cu un studiu de János Reisinger, Brassói Lapok – Oltalom Alapítvány, Brașov–Budakalász, 2022.
__________________________________________
1 Lista traducătorilor: Nagy Lászó, Jékely Zoltán, Kányádi Sándor, Franyó Zoltán, Szemlér Ferenc, Szász János, Hervay Gizella, Farkas Árpád, Csiki László, Lászlóffy Aladár, Lászlóffy Csaba, Mészely József, Király László, Veress Zoltán, Ráduly János, Cseke Gábor, Jánosházy György, Dávid Gyula, Kántor Erzsébet, Horváth Andor, Tömöry Péter, Zirkuli Péter, Szőcs Kálmán, Kicsi Antal, Gherasim Emil, Jánky Béla, Anavi Ádám, Karácsonyi Zsolt, Deák Melinda, Reisinger János, Balázs F. Attila, Bölöni Sándor, P. Tóth Irén, Bán Péter, Imre Eszter, Fazakas Attila, Lajosi Krisztina, Oláh Judit, Csata Ernő, Bandi András, Koosán Ildikó, Kopacz István și Balla István.