Mother Mary Comes To Me, vers din piesa Let It Be a emblematicei trupe britanice Beatles, este numele original al cărții de memorii a laureatei Booker, Arundhati Roy. Cartea aduce în prim-plan relația complexă cu mama ei, Mary Roy, o luptătoare, o opozantă în raport cu un sistem obtuz, retrograd, lipsit de echitate. Educatoare în sud-vestul Indiei, în regiunea Kerala, „proprietara, directoarea și spiritul rebel al unei școli unice, într-un oraș unic“ (p. 36), Mary Roy a fost o promotoare a unui sistem educațional diferit, echitabil, impus cu severitatea unui om sigur, capabil să țină piept și provocărilor schimbării, dar mai ales încrâncenării unui tradiționalism rigid. Suferind de un astm sever încă din anii primelor amintiri ale lui Arundhati, expunându-se în paginile cărții într-un portret credibil, dinamic, în care alternează realizările și piedicile, caracterul ei direct și imprevizibil, chiar crud, și bunătatea fără margini, excentricitatea firii și destinul obișnuit, mama prozatoarei este una dintre cele mai complexe și originale figuri din memorialistică și literatură, un om excepțional prin puterea exemplului ca educator și activist, ca părinte schimbător și, totodată, statornic în îndărătnicie și respingere. Nu există probabil un cadru care să circumscrie această manifestare dihotomică decât cel al piesei canonice a anilor ’70, Let It Be, compusă de Paul McCartney, al cărei mamă, Mary, murise de cancer, lăsându-i o importantă lecție privitoare la încrederea în viitor (numele piesei rezumând această lecție), chiar dacă în versul care dă titlul memoriilor lui Arundhati Roy trimiterea la Fecioara Maria este evidentă. De fapt e o trimitere dublă.
Cartea prozatoarei și activistei indiene a fost încheiată și publicată după moartea lui Mary Roy, iar titlul ei vine nu după experiența exotică a lui Paul McCartney, a unei zile de meditație în India, ci în urma meditației la relația cu mama ei în timpul zborului spre locul funeraliilor. Spre deosebire de Mary McCartney, Mary Roy n-a spus niciodată „nu-i nimic“/ „Let It Be“, dar cartea prozatoarei din India subliniază tocmai discrepanțele, complexitatea, atracția contrariilor. Titlul original induce prima parte a versului din Let It Be, „When I find myself in times of trouble“, dar relația complexă mamă-fiică este cu adevărat surprinsă de titlul ediției românești, Refugiul meu, furtuna mea. Meritul este al traducătoarei, Alexandra Coliban, care a jonglat prin formulele găsite de prozatoarea indiană, încărcate conotativ de experiențe stratificate, de contexte diverse și de dubla pierdere, a mamei și a celui mai captivant subiect al abordării ficționale și non-ficționale:
„În încercarea de a o înțelege pe mama, de a vedea lucrurile din perspectiva ei, de a o cuprinde, de a pricepe ce a rănit-o, ce a făcut-o să acționeze cum a acționat și de a anticipa ce putea sau nu putea face în continuare, m-am transformat într-un labirint, o rețea încâlcită de poteci care șerpuiesc sub pământ și ies la suprafață unde te aștepți mai puțin, sperând să găsesc un unghi mai prielnic din care să privesc lucrurile altfel decât prin ochii mei. Privind-o prin lentile care nu erau complet colorate de propria mea experiență cu ea, am ajuns s-o prețuiesc ca femeie. Am devenit o scriitoare. Romancieră. Pentru că romancierii exact asta sunt – labirinturi. Iar acum acest labirint trebuie să-și deslușească sinele labirintic în lipsa ei. […]
Poate mai mult decât fiica îndoliată de trecerea în neființă a mamei ei, în mine plânge scriitoarea care și-a pierdut cel mai fascinant personaj. Mama mea, gangsterița mea, va trăi mai departe în aceste pagini. Ea a fost refugiul meu, furtuna mea.“ (p. 15).
Sunt, așadar, dificil de îmblânzit personajele cărții, dar și acest peisaj nefamiliar, plin de referințe necunoscute în afara spațiului cultural indian, fragmentat nu doar de probleme privitoare la gen, diversitate lingvistică, etnie, practici cotidiene și religie, și ci la probleme de castă. Simpla expunere a locurilor este dovada acestei diversități de opțiuni culturale, care include, printre altele, statul vecin Goa, de pe coasta Malabar, cu orașul considerat în anii mișcării Flower Power paradisul hippy. Dar, în expunerea ei, această carte devine complexă prin inaccesibilitatea lectorului de oriunde din lume de a își apropria spațiile, prin necunoașterea locurilor și personajelor, care sunt îmblânzite în două moduri: prin simplitatea scriiturii și prin calitatea traducerii. Cazul Goa este emblematic pentru că pătrunderea în acest univers presupune o cale de cunoaștere pe care o oferă subcultura hippy, Arundhati Roy evidențiind și apropierea personală de universul muzical al planetei Woodstock – „Joe, Jimi, Janis și Jesus“ este numele unui capitol ilustrativ în acest sens – , și deschiderea spre libertăți neimaginate în acei ani în Statele Unite și în Europa (sinceritatea autoarei include în înlănțuirea labirintică a două paragrafe negativele color din filmul Beatleșilor, Yellow Submarine, asasinarea lui John Lennon, consumul de dexedrină/ amfetamină și finalizarea lucrării de licență). Cu toate acestea, poziția este ei categoric distantă și critică față de o subcultură fake, față de o imitație de suprafață a unui stil de viață, față de o falsă inserție într-un cadru natural și cultural de o complexitate depășind posibilitățile de înțelegere ale unor meschini deghizați în pacifiști:
„Cu cât am ajuns să-i cunosc mai bine pe hipioți, cu atât mai tare mi-a displăcut să am de-a face cu ei. Dincolo de atitudinea visătoare, flower-power, pe care o afișau, descopeream adesea suflete mici, calcule meschine și rasism fățiș. Nu aveau pic de respect nici față de locul unde stăteau, nici față de oamenii printre care își trăiau fanteziile temporare, înainte de a se întoarce la viețile lor obișnuite. În graba mea de a-i judeca, nici nu m-am întrebat dacă nu cumva făceam și eu același lucru. Când spuneau că iubesc vacile, sau trăgeau pipa păcii zicând Boom Shankar Bumbolay, sau se salutau cu namaste, mi se strepezeau dinții. Ceva legat de traiul printre ei, de violența superficială a turiștilor într-un paradis turistic mă ofensa. Îmi doream cu disperare să mă întorc la Delhi.“ (pp. 108-109).
Arundhati Roy se detașează cu mult umor și uneori cu sarcasm de o serie de îmbieri la compromis prin fals, imitație, lipsă de sinceritate, nedreptate, alterare a valorilor umane, exagerări. Convingerea ei în valorile umane și în libertatea expresiei atrag și necazurile, dar și succesul. Când mărturisește despre sine nu face rabat de la unitatea de măsură aplicabilă în cazul a tot ceea ce este în jur și se privește, cu îngăduință și autoironie, de la distanța deceniilor trecute, în ipostaze dintre cele mai diverse, de la adolescenta îndrăgostită; „neînfricata copilă-organ, proaspăt deșteptată sexual“ (p. 69) de studentul la arhitectură pe care îl aseamănă cu Iisus Hristos: „Nu-mi venea să cred. Era Isus. Era rock’n-roll. Și venise mergând pe apă tocmai de la Woodstock până-n Kerala, ca să mă întâlnească“ (p. 67) – numele personajului va rămâne în cartea ei de memorii Jesus Christ sau JC, iar referințele culturale sunt din nou accesibile, scriitoarea provenind dintr-o familie creștină, de rit siriac, și evenimentele petrecându-se după infuzia cu muzica din opera rock Jesus Christ Superstar, lansată la începutul anilor ’70 – până la rebela în măsură să confrunte autoritățile, influența politică și economică în regiune. Activismul ei anti-război în anii conflictului India-Pakistan și ulterior, critica militarizării și excedentului de arsenal militar (inclusiv nuclear) a ambelor țări, susținerea drepturilor populației din Kashmir, compasiunea față de dramele, sărăcia și inechitatea rămase de pe urma războiului i-au adus dezaprobarea numeroaselor voci publice. Compasiunea față de organizarea tribală a insurgenței maoiste a naxaliților din India centrală nu a scutit-o de critici. Poziția ei tranșantă față de interesele corporatiste au expus-o suficient și sancțiunilor, chiar acțiunilor punitive, și dezaprobării. Nu a încetat, asemenea mamei ei, să critice interesele financiare care schimbă datul natural al faptelor, reflectat fie în viața socială imediată, în sărăcire și mutarea abuzivă a locuitorilor diferitelor arealuri, fie în dezastrele ecologice provocate de industrializare, fie în efectele macroeconomice și geopolitice – Roy fiind un fervent critic al neoliberalismului –, dar și a efectelor conjugate ale acestor interese și a celor de natură militară. În toate aceste aspecte, Arundhati Roy se privește mai întâi pe sine, cu suficientă autoironie, se chestionează până ajunge la nivelul satisfăcător de sinceritate și expune fără temeri, precum mama sa, curajoasa Mary, puncte de vedere greu acceptabile de oricare dintre cei împotriva cărora se îndreaptă. Nu scapă criticii familia tradițională din India, problemele generațiilor, castele, grupurile etnice, moștenirea colonialismului britanic, persecuțiile politice, problemele ecologice.
Simplitatea și sinceritatea scriiturii sunt, de altfel, marile calități ale acestei cărți. Încadrat în rama temporală a pierderii mamei, textul este o expunere cronologică a unor amintiri care evidențiază parcursul și caracterul protagonistei, seria de întâmplări dramatice și șansele de care a profitat, personalitatea puternică a mamei, o serie de personaje în mai mică măsură relevante în economia întregului, mai degrabă prin rolul avut în viața reflectată decât prin rolul în cartea de memorii. În această ramă a expunerii de evidențiază și un spațiu cultural și politic în transformare, de asemenea greu accesibil. Mai mult, în ciuda simplității scriiturii, există o doză de subtilitate, un anumit sarcasm care inundă textul, care schimbă registrul, care alternează liniaritatea parcursului expunând continentul propriei deveniri și arhipelagul numit Mary Roy.