pentru un scriitor, moartea este ca sarea-n bucate. Orice ar scrie, presară și puțină moarte pe deasupra. Sau mai multă, după temperament. Simplificând, se poate spune că melancolicii preferă gusturile fade și colericii pe cele tari. Primii vor alege miresme poetice, folosind arsenalul romantic al tablourilor de succes, ceilalți vor prefera notele pătrunzătoare. Există și curajoși care amestecă moartea cu făcălețul și apoi se întreabă „de ce fierbe copilul în mămăligă“. Vedeți bine, moartea e mană cerească! Se poate trăi regește de pe urma ei. (Cel puțin două categorii de profesioniști au un profit imens din această experiență considerată îndeobște traumatizantă: scriitorii și angajații de la pompe funebre. Numai că primii pun paie pe foc și ceilați bani.) Există și subtili care nici măcar nu o pomenesc, dar tot textul lor miroase a moarte ca un cearșaf îmbibat cu formol. Trebuie să te ții de nas în timp ce-l citești. Parfumul ei este nu doar persistent, ci de-a dreptul oniric, ca la Patrick Süskind.
Plină de farmec(e), moartea e chemată să susțină textul, dar la fel de bine îl poate surpa. Asta fac toate cuvintele tari, au dublu tăiș. Creează o emoție din care autorul își face un atu, însă pericolul ca emoția să se transforme într-un vârtej ce absoarbe textul este foarte mare. Toți scriitorii adevărați aruncă în opera lor cuvintele-cheie ca pe niște lei în arenă și apoi încep bătălia. Saramago a știut asta. Așa s-a întâmplat în Eseu despre orbire, Intermitențele morții, Omul duplicat, Pluta de piatră ș.a., unde își înfigea colții adânc în carnea textului. Surpriza este că în Anul morții lui Ricardo Reis tonul se schimbă, devine prudent, nu se hotărăște să facă pasul decisiv, ci este mai curând politicos în relația cu subiectul poveștii lui, păstrează distanța, parcă speriat de inconsistența vieții, gata oricând să se transforme în altceva.
Trama romanului nu e complicată. Nu mizează pe intrigă, ci pe ritmul frazei și pe puterea de sugestie a umbrelor create de personaje. Mai exact, de personajul principal, care însă nu e cel evident, ci un altul. Suntem invitați să asistăm la un dialog între Ricardo Reis, de curând întors din Brazilia în Lisabona, și spectrul prietenului său Fernando Pessoa, proaspăt dispărut din această lume, dar nu de tot. Se pare că i s-a acordat o perioadă de grație în care să-și spună ultimul cuvânt. Deși mort, Pessoa bântuie prin Lisabona și îl frecventează pe Ricardo Reis, pe care nu poate să-l uite, mai ales că e propriul heteronim. Aflați în spații existențiale diferite, cei doi vorbesc în continuare aceeași limbă. Sunt totuși indicii că lucrurile nu stau tocmai în regulă: „E o impresie stranie, mă uit în oglindă și nu mă văd în ea, Nu te vezi, Nu mă văd, știu că mă uit la mine, dar nu mă văd, Totuși ai umbră, E singurul lucru pe care-l mai am“. Ei poartă conversații interesante, discută știrile, aventurile erotice ale lui Ricardo, evenimentele politice de maximă importanță, cum ar fi tenebrele fascismului recent profilate pe cerul Europei, Războiul Civil din Spania, revoluția din Brazilia, dar în tot acest timp ei doi nu se pot atinge. A fi e o boală, și boala ta ești chiar tu, niciodată nu e vorba despre tine pentru că adevăratul personaj principal rămâne în umbră. Nu este nici Ricardo, nici Fernando, ci moartea, prezentă sub forma unei insinuări de o blândețe perfidă uneori, autoritară cu alte ocazii, ia chipul dramatic al unui Führer în anumite momente ale istoriei, dar rămâne în general un labirint interior. „Înăuntrul trupului bezna este totală“, filosofează Ricardo, de profesie medic.
La o primă privire, tema dublului nu poate fi exclusă având în vedere balansul dintre spectru și heteronim. Pessoa își păstrează după moarte cusururile din timpul vieții. Despre el, un contemporan spunea: „Nu îndrăzneam să întorc capul, îmi era frică să nu-l văd cum se împrăștie, topindu-se în aer“ (Pierre Hourcade). S-a mai spus că întreaga lui operă este o apologie a fragmentului. În fine, despre multiplele heteronime el însuși mărturisește că au avut rolul de a-i amplifica alienarea. Și iată continuitatea: cele două siluete vorbitoare se întrețin, dar se și alienează reciproc. Dialogurile au forma unor hipotipoze niciodată finalizate, fiind mereu fragmentate, eliptice, lansate cu nesiguranță în eter, parcă special pentru a crea iluzia ce dă greutate vieții. Heteronimia nu reiese din text, ci este un artificiu menit să amplifice cadrele realității, jocul perspectivelor temporale, misterul și fățărnicia vieții. Fuga de reflexia realității, atât de insuportabilă, creează tentația de a coborî orbește în adâncul lucrurilor. Personajele se eschivează din fața unor determinări certe, unul e mai mort decât altul, lumile se întrepătrund și nu e moarte nici aici, nici acolo pentru că moartea nu e o stare, ci, dincolo de dialog, ea este un martor cu ochii larg deschiși. Tensiunea plutește în aer. Este ca și cum pe o tablă de șah albul se simte vinovat că e alb. Nu-i nimic, îl liniștește Moartea, în curând toate piesele vor fi negre. „Te prefaci că ești tu“, îi reproșează Pessoa prietenului său, deformat de martorul nevăzut. Această măsluire a identităților definește însăși competența Morții. Este o trimitere directă la hăituiala permanentă ce scoate sufletul din noi.
Care ar putea fi secretul rezistenței? Să fii mort, să te lepezi de tot ce ai mai bun și în primul rând de tine, să te înrăiești cu știință și să simți putere în răutate. Ricardo o disprețuiește pe Lidia, simplă cameristă de hotel, dar asta nu-l împiedică să continue aventura erotică în care a atras-o de plictiseală, aventură din care își ițește capul un făt. Sau poate că nu? Întotdeauna există o soluție. Aversiunea trebuie disimulată, stilul indirect liber îl ajută să evite subiectele neplăcute, se uită pe fereastră când femeia nu prea isteață eșuează în marasmul vieții, la fel când înțelege totuși ceva, plus că Marcenda, deși o copilă cu o mână paralizată, venită în Lisabona cu tatăl ei să-și caute de sănătate, această Marcenda nu este chiar inofensivă, inima doctorului e grea de sentimente, ay, Marcenda, copilă silfidă, și Lidia știe. Așa se infiltrează moartea în toate gesturile vieții, mai ales în iubire, în primul rând acolo. Moartea nu își ține promisiunile, nu are onoare, înhață ce poate, se mulțumește deocamdată cu puțin, mâna Marcendei, bucuria Lidiei, hotărârea lui Ricardo Reis, dar care-o fi fost hotărârea? A fost vreodată o hotărâre?
Orice e bun până la victoria finală. Cu cine ți-ai găsit să te joci, doctore?
Nu avem totuși o retorică a finalului marțial, una care ar deveni supărătoare prin redundanță, ci o sacadare a ritmului interior din care crește personajul principal: Moartea. Ea este scheletul vieții, fisurabil ca orice schelet, uneori intră în agonie și atunci să te ții, toată lumea joacă țonțoroiul și se bucură, o mai lovește gripa, o mai dor urechile, trăiască Moartea! Viva la muerte, La dignidad humana, vorba lui Unamuno, și el personaj în poveste.
Numai de n-ar da în bâlbâială! Pentru că, știm bine, se întâmplă și la case mari, i se întâmplă și ei. Fapt dovedit, nu minciună. În antologia de texte Arta de a muri (Selecție de texte și note de Magda Ursache și Petru Ursache, Prefață de Petru Ursache, Editura Eikon, Cluj-Napoca) găsim un mit evocat de Eliade în care Dumnezeu a trimis un animal cu mesajul „omul nu va muri“. Dar mesagerul a repetat greșit textul! A semănat moartea spunând din greșeală că omul va muri. În alt caz dovedit, un mesager mincinos l-a devansat pe primul, anunțând tragedia. Tradiția bâlbâielii și a minciunii are continuitate pentru că, știm bine, s-a întâmplat și în rai, unde mesajul șarpelui a fost considerat autentic în detrimentul celui divin. La fel se petrec lucrurile și în Testamentul lui Avraam, unde moartea își arată mai întâi un chip bonom, apoi unul înfricoșător, de-ți vine să mori numai când o vezi. Bâlbâială de imagine? Strategie de seducție?
Dar cine poate muri de tot? Sunt milioane de gesturi și de cuvinte care se sustrag morții, dovezi irecuzabile, amintiri arzătoare, portrete de neșters. „Neofitule, nu există moarte“, spusese Pessoa. „Ba există“, se contrazice el în calitate de spectru. Însă mort fiind, cum poate să se contrazică cineva?! Amintește-ți că ești viu! răspunde vocea Vieții. Nu plânge, Moarte, va veni și timpul tău. Va veni? se întreabă Viața.