Gara Orsay a fost inaugurată în anul 1900 pentru a primi vizitatorii și delegațiile străine la Expoziția universală organizată în capitala Franței. Cu acel prilej, cobora (cu dreptul) pe peronul gării și Pablo Ruiz, un tânăr pictor spaniol de 19 ani, al cărui tablou Ultimele clipe fusese selecționat de guvernul spaniol pentru a reprezenta țara la marea expoziție din pragul secolului al XX-lea. Pablo Ruiz plecase de la Barcelona împreună cu Carlos Casagemas, cei doi prieteni fiind deciși să se integreze mișcării artistice efervescente din capitala culturală a lumii și să rămână acolo pentru un timp nedeterminat. Dar Carlos se va sinucide peste câteva luni din (i)rațiuni amoroase și îi va provoca prietenului un profund șoc existențial, care avea, probabil, partea lui de culpabilitate.
Anul 1901 constituie un moment determinant pentru formarea identității artistice a tânărului pictor, când începe să semneze cu numele care îl va consacra (o pânză i se intitula Yo Picasso). Noul nume, doar al mamei, avea o rezonanță mai puternică decât acela patern, Ruiz, și îi permitea, de asemenea, să se distingă sau să fie distins (poate că și printr-un paricid simbolic) de tatăl său, care a și eșuat ca pictor (iar aceasta, nu numai în comparație cu cine avea să-i devină fiul). Chiar de la o asemenea vârstă, Pablo avea o încredere enormă în destinul său și mai târziu își va aminti: „Când eram mic, mama îmi spunea: «Dacă vei deveni soldat, vei fi general. Dacă vei deveni călugăr, vei sfârși Papă». Am vrut să fiu pictor și am devenit Picasso“. Dar această devenire a traversat mai multe etape și stiluri distincte, grație îndemânării tehnice, rapidității execuției și puterii de muncă uimitoare. Picasso a fost mereu (bine) dispus să exprime orice emoție pe care dorea să o transmită prin formidabila adaptabilitate la orice tip de material artistic folosit, indiferent că a fost vorba despre pictură, desen, litografie, gravură sau ceramică.
Anii au trecut, fabuloasa-i posteritate a venit cu o adevărată inflație de expoziții, iar gara Orsay a fost transformată într-un cochet muzeu. Odată cu organizarea aici, în perioada septembrie 2018 – ianuarie 2019, a expoziției „Picasso. Bleu et rose“, au fost, pentru prima dată, prezentate în continuitate primele două perioade ale creației celui mai influent, celui mai de succes și celui mai prolific artist plastic al secolului al XX-lea. O sută de specialiști de la Muzeul Orsay și de la Muzeul Național „Picasso“ din Paris, în colaborare cu Fundația elvețiană Beyeler, au lucrat mai mult de trei ani pentru a fi deschisă această expoziție de excepție. Ei au avut drept scop să pună în evidență prima identitate artistică a lui Picasso, făurită între anii 1900 și 1906, precum și anumite obsesii și constante ale creației prezente în aceste două prime etape care până acum au fost expuse în mod separat.
Vizitatorii au avut privilegiul să vadă capodopere realizate în stiluri variate, deoarece, în această scurtă perioadă, Picasso se căuta pe sine prin alții, împrumutând câte ceva de la vechii maeștri și de la contemporanii deja celebri, înainte de a găsi un stil propriu care îl va duce la revoluția cubistă (întreprinsă alături de Georges Braques). Au fost reunite aproape 300 de opere venite de la Muzeul Național „Picasso“ din Paris, de la Muzeul „Picasso“ din Barcelona, de la alte muzee importante ale lumii, precum și din colecțiile particulare. Neîndoios, cele 80 de picturi, 110 desene, o duzină de sculpturi, peste 20 de stampe, aproape 50 de obiecte de arhivă (fotografii, pagini de corespondență, carnete) și 16 opere ale altor mari artiști plastici (prezente pentru analize „contrastive“) au stat drept mărturie pentru tatonările unui tânăr artist, ale unui Picasso înainte de Picasso. Însă ele au fost și dovezi ale potențelor creatoare ale unui geniu, așa cum s-a adeverit el a fi. Nu trebuie să-i uităm precocitatea (la 19 ani deschisese în țara natală prima expoziție personală), perele care au putut fi admirate în expoziția pariziană datând din vremea primei tinereți, între 19 și 26 de ani. Din păcate, a lipsit dintre capodopere Familie de saltimbanci, din perioada roz, pentru bunul motiv că, atunci când donatorul a oferit tabloul Galeriei Naționale de Artă din Washington, a pus drept clauză ca el să nu fie scos niciodată din muzeu.
Reîntors în 1902 la Paris pentru a treia oară, Picasso a trăit în condiții de viață și de lucru deplorabile. Desenul a constituit atunci principalul mijloc de existență utilizat de artist, vinderea lucrărilor executate permițându-i cumpărarea materialului necesar picturii. (Peste două decenii, Piet Mondrian va proceda în mod asemănător, iar maghiarul transilvănean Brasaï – adică „brașovean“, în limba-i maternă –, ieșind din atelierul parizian al pictorului, ce se afla în vremea, tot bicolor, a Compozițiilor în alb și albastru, va spune: „Iată un om care pictează flori pentru a trăi. Și pentru ce vrea el să trăiască? Pentru a face linii drepte“. Fiecare cu stijl-ul său de viață.) Drept ecou al pauperității prin care trecea, Picasso a abordat temele marcate de reflecția socială: mizeria, foamea și frigul.
Aceste vitregii le-a înfruntat reutilizând pânzele pentru alte tablouri și punând foi de desen pe foc pentru a se încălzi. În astfel de condiții, poetul Max Jacob îl primește în locuința sa, pentru a împărți sărăcia, același joben și unicul pat, în care dormeau cu rândul. Picasso lucra noaptea și ocupa ziua patul, în timp ce prietenul îi era plecat să-și câștige existența. Se va instala ulterior la Bateau-Lavoir, adică „vaporul-lavoar“ – un atelier improvizat într-o clădire dărăpănată, care era atât de șubredă, încât anumite părți păreau că se leagănă în vânt, asemenea ambarcațiunilor pentru spălat rufe pe apa Senei. Se prea poate ca, în această situație „albastră“ a vieții sale, să-i fi venit a spune pentru prima oară: „Aș vrea să trăiesc ca un om sărac cu o mulțime de bani“.
Expoziția pariziană și-a ales un fragment cronologic care nu depășește limitele perioadelor denumite „albastră“ și „roz“ – din 1901 până în 1904 pentru prima, și din 1905 până în 1906 pentru a doua. Sunt șapte ani marcați de o diversitate de stiluri și de mize conceptuale structurante pentru creația lui Picasso, în răstimpul unei navete desfășurate, în prima jumătate a intervalului, între Spania și Franța. Opera sa proteiformă, aflată în constantă metamorfoză, trecea atunci progresiv de la o bogată paletă coloristică la cvasi-monocromia perioadei albastre, la tonalitățile roz din perioada pictării saltimbancilor și la variațiile de ocru din timpul șederii în satul izolat Gósol, din Pirineii catalani. Revenirile în Spania trădează atașamentul său față de țara natală, față de modernismul catalan, precum și față de capodoperele din Siglo de Oro. Deși a trăit majoritatea vieții în Franța, unde și este înmormântat, Picasso și-a păstrat naționalitatea, rămânând în fondul afectiv atașat de patria sa.
Predominanța albastrului în paleta primei perioade era o necesitate interioară de a picta în astfel de nuanțe (a mărturisit că sinuciderea lui Casagemas i-a decis alegerea respectivă), dar s-ar putea să explice și obiceiul său de a lucra în semiobscuritate, la o lampă cu petrol, o atare lumină părându-i-se mai incitatantă decât lumina naturală. De atunci datează marea compoziție Viața, ce reprezintă încununarea perioadei albastre. Teme omniprezente în creație – viața, dragostea și moartea – sunt deja reunite în acest tablou alegoric, readus în Franța, după mai bine de 50 de ani, de la Muzeul de Artă din Cleveland. Revelatoriu pentru revoluția artistică înfăptuită de Picasso este faptul că Viața a fost pictată peste ceea ce fusese înainte cu câțiva ani veghea funebră din Ultimele clipe (în expoziție au putut fi văzute doar câteva desene și studii pregătitoare aduse de la Muzeul „Picasso“ din Barcelona). Această suprapunere simbolică de subiecte prin reciclarea pânzei poate fi interpretată și ca un gest radical făcut de pictor: a răzuit urmele morții pentru a reface ciclurile vieții.
Sfârșitul perioadei roz este datorat adoptării, în 1906, unui nou limbaj expresiv: construcția prin articulația formelor simplificate, limitarea paletei cromatice la ocru. Iar noua formulă a desenului constituie o primă punere în aplicare a lecției de geometrizare a volumelor însușită de la Cézanne. Dar, dându-i Cézanne-ului ce-i al Cézanne-ului, trebuie să spun că, din acest laborator al operei lui Picasso, în care relația experimentală care se stabilește între pictură, sculptură și gravură joacă un rol determinant, se va ivi, peste un an, celebrul tablou Domnișoarele din Avignon, împrumutat expoziției pariziene de Muzeul de Artă Modernă din New York. Odată cu această compoziție, se ridică o cortină și se deschide perspectiva înspre marea aventură cubistă, înspre un nou mod de reprezentare a lumii. Domnișoarele din Avignon marchează o schimbare decisivă în istoria artei, deoarece Picasso începe să respingă concepția potrivit căreia o compoziție ar trebui să oglindească imaginile percepute de pictor numai dintr-o anumită perspectivă.
Picasso nu exagera când se caracteriza a fi drept „cel mai mare colecționar de lucrări Picasso din lume“, deoarece a strâns cu parcimonie propriile lucrări. Îi venea foarte greu să se despartă de operele sale, care căpătau o semnificație profundă, fie conceptuală, fie personală sau sentimentală (Domnișoarele din Avignon au stat „sechestrate“ în atelier timp de zece ani până să fie expuse marelui public, iar portretul lui Casagemas va fi dezvăluit abia după 50 de ani). În toamna anului trecut, Picasso a revenit, după aproape 120 de ani, în gara Orsay, tot pentru o expoziție universală, dar cu caracter… strict personal. „Dați-mi un muzeu și-l voi umple“, spunea el cândva și, cu operele primilor șapte ani, s-a ocupat perimetrul câtorva foste peroane ale gării.
De-a lungul a peste șapte decenii, Picasso a realizat 70.000 de felurite exponate și un simplu calcul ne arată că au ieșit din mâna lui câte trei pe zi (dimineața, la prânz și seara, între mese…). În cadrul unei expoziții ideale, care ar cuprinde toată creația genialului spaniol, armata de experți ar fi nevoită, din lipsă de spațiu, să ceară ajutor colegilor de peste apa Senei, de la Luvru. Deocamdată, trebuie să fim mulțumiți cu ceea ce a fost extraordinar la Muzeul Orsay și cu ceea ce continuă să fie, din februarie până în mai, la muzeul Fundației Beyeler, din cantonul Basel. Este vorba despre cea mai importantă expoziție temporară la nivel mondial a anului trecut care continuă și anul acesta.
