Prin cenușa copilăriei

Capernaum – haos și speranță (Capharnaum, 2018); Regia: Nadine Labaki; Scenariul: Jihad Hojeily, Michelle Keserwany, Nadine Labaki, Khaled Mouzannar; Cu: Zain Al Rafeea, Yordanos Shiferaw, Boluwatife Treasure Bankole, Kawsar Al Haddad, Fadi Yousef; Genul filmului: Dramă; Durata: 121 minute; Premiera în România: 08.03.2019; Produs de: Boo Pictures; Distribuit în România de: Independența Film.

Capernaum, titlul filmului lui Nadine Labaki, este un nume cu rezonanțe biblice, legat de vindecarea de către Isus a unui paralitic, care din cauza aglomerației este înălțat pe acoperișul casei și coborât printr-o spărtură făcută în el. Micul truc trebuie să-l fi impresionat pe Mântuitor, cel coborât astfel și țintuit de păcatele sale este ridicat din patul lui la un simplu îndemn, vindecat și iertat. În filmul lui Nadine Labaki nu există scena propriu-zisă a unei vindecări, dar există un cărucior făcut din oale de gătit, un gadget de lumea a treia în care micul Zain (Zain Al Rafeea), puștiul de aproximativ 12 ani, fugit de acasă, în momentul în care părinții săi îi căsătoresc cu forța sora, pe Souad (Kawsar Al Haddad), îl duce pe și mai micul Yonas (Boluwatife Treasure Bankhole), încă sugar, fiul gazdei sale provizorii, Rahil (Yordanos Shiferaw). Cine sunt toate aceste personaje? Niște refugiați din zonele de conflict din Orientul Mijlociu, Siria, Etiopia, fiecare cu istoria sa tristă, dar în același timp trasă la indigo, o mamă abandonată cu un sugar, la bunul plac al angajatorilor și profitorilor pe piața neagră, o familie cu mulți copii, depinzând de un binefăcător oportunist, Selim (Fadi Yousef), interesat de un mariaj la limita legii cu fiica nubilă, un copil și ea. Intriga atât cât este o constituie fuga lui Zain în momentul în care sora sa de care este atașat profund este căsătorită cu forța cu Selim. Cum se întâmplă cu copilăriile forțate dincolo de cadrul lor de referință, în copilărescul lor își face apariția un adult neterminat, accentuat într-un defazaj tragi-comic, fapt pe care-l descoperea emoționant Chaplin în Piciul (1921). Un simplu gros-plan cu Zain Al Rafeea te trece natural pragul dintre compasiune și lacrimă, o simplă fotogramă, cea în care cu brațele sale firave Zain, pe post de tată surogat, îl ține pe Yonas atârnat de el sau îl plimbă în căruciorul său însăilat din oale de bucătărie sau îl hrănește cu lapte praf are un efect emoțional devastator. Tentația este să reproșezi regizoarei că scontează aceste efecte, că stoarce lacrima, că nu se detașează de subiect. Numai că acuratețea sensibilă cu care înfățișează toate aceste lumi sublunare ale Capernaumului constituie rodul unei documentări-explorări de ani de zile. Labaki nu lasă loc pertractărilor ideologice, nici reclamelor tiermondiste cu copii famelici și capitaliști prosperi pentru stângismele cu papion, gauche caviar și chiar dacă spectrul războiului bântuie imaginarul copilăriei, există acolo încă entuziasmul și inocența. Imaginea are o cruzime nereflectată, Labaki taie în carne vie, operează fără anestezic, nu înrămează stilistic mizeria pentru un gust de boemă, ci o lasă să respire fără ostentație, în chipurile care-i sunt familiare. Tristețea imprimată pe chipul lui Zain la confiniile cu disperarea este în acord cu haosul lumii în care a fost aruncat, – chiar asta înseamnă „capharnaum“, haos – și nu slăbește nicio clipă chingile, dacă nu punem la socoteală zâmbetul din final solicitat pentru o fotografie pentru primul act de identitate. Gavroche-ul libanez are un curaj de leu, dar un trup firav, febril-nevrotic de arcuș trecut pe cele mai dureroase coarde ale sufletului. Piciul respinge orice atingere, neîncrederea arătată adulților, începând cu propriii săi părinți, face parte dintr-un sistem de apărare bine pus la punct. Fugit de acasă se refugiază într-un parc de distracții și caută instinctiv o undă de umanitate, păstrând o demnitate și o agresivitate prevenitoare mai ales acolo unde simte în tonul mieros disimularea. O alege dintre toți pe Rahil, o muncitoare la negru, poate pentru blândețea ei, pentru unda de milă sau pentru cea de nesiguranță care răzbate dinspre ea. Adult și copil sunt asemeni unor naufragiați, plutind laolaltă pe o plută nesigură care amenință să se desfacă în orice clipă, în incertitudine și marasm. Indigența este doar o fațetă a nesiguranței, provizoratul propriilor existențe se joacă în fiecare zi, în care viața lor intră în prelungiri. Când Rahil, șantajată de Aspro (Alaa Chouchnieh) pentru a-i „cumpăra“ copilul, sigura „marfă“ de care dispune, este arestată pentru absența documentelor de ședere în țara în care a emigrat, Zain devine singurul protector al sugarului Yonas. Copilul de 12 ani își asumă tutoratul cu un eroism impresionant așa cum Gavroche îi adăpostea pe cei doi orfelini rătăciți în corpul statuii Elefantului. Există și în mizerie un contrast pe care-l face feminitatea Rahilei care se topește minunat în maternitatea ei într-un melanj pe care tristețea se așterne ca prima zăpadă. În pantalonii săi de trening și tricoul lălâu care-i dau aspectul de haimana, Zain își păstrează tenacitatea și încăpățânarea sa împotriva unui fluviu care-l târăște, îl învăluie, îl răsucește ca pe o pietricică. Ce răspuns dă Zain lumii în care a fost aruncat? Procesul pe care-l intentează părinților săi are o valență simbolică. Din închisoarea unde l-a adus tentativa de omor asupra lui Selim, în urma morții surorii sale, copilul îi dă în judecată pentru faptul de a-l fi născut, de fapt de a-l fi născut fără a-i dărui măcar afecțiunea lor, nicidecum condițiile normale de viață. Cei doi părinți sunt la rândul lor victime, degetul acuzator al unei copilării nefericite arată către niște părinți chinuiți și deopotrivă către o lume ticăloșită, fără speranță. De fapt, ceea ce face terifiantă sublumea în care sunt aruncați refugiații din filmul lui Labaki este absența oricărui orizont, însăilarea nesigură a unei zile de alta, un provizorat perpetuu, deși și aici copilărescul își întinde aripile miraculos-tămăduitoare ale mirajului. Am mai întâlnit filme de o asemenea intensitate cu actori copii, în cinematografia iraniană, la Bahman Ghobadi, Și broaștele țestoase zboară (2004), sau la Majid Majidi, Copiii paradisului (1997). În mod cert, filmul lui Labaki este construit pe o experiență nu doar umană, ci și cinematografică consistentă. Iar ceea ce-l recomandă este autenticul unei umanități sfâșiate, care în apexul expresivității ei împrumută chipul unei copilării tragice. Din punctul meu de vedere, acesta este filmul care îndreptățea Oscarul pentru cel mai bun film sau cel puțin Oscarul pentru cel mai bun film străin, fiind vorba, de departe, despre cel mai bun film din competiție.