Peste cincizeci de ani de poezie și aproape douăzeci și cinci de volume purtând semnătura lui Petre Stoica se cuprind – fie și selectiv – în antologia Singurătatea noblețele ei. Meritul pentru alcătuirea ei îi revine lui Marius Chivu, autor și al unei prefețe mai degrabă naive, de începător în procesul lecturii creației poetice a lui Petre Stoica, proces de curând inițiat. Dacă o afirmație precum „Un aspect cu adevărat unic este ecologismul lui Petre Stoica” (p. 15) e ușor ridicolă, dar benignă, „revelația” antologatorului asupra valorii poetului antologat merită decupată din prefață: „Încă nu-i cunoșteam opera foarte bine și am continuat să-l citesc pe sărite, astfel că, lucrând pentru antologia de față, am avut revelația unui poet încă și mai mare decât îmi imaginasem” (p. 13). Dacă Marius Chivu își „imaginase” deja că Petre Stoica este un poet important, de ce va fi continuat să-l citească „pe sărite” până la momentul alcătuirii acestei antologii? Sancta simplicitas. Antologia nu are și referințe critice, necesare pentru ca lectorul de azi să poată reconstitui receptarea în epocă a poeziei lui Petre Stoica; și este ilustrată cu fotografii expresive de Cosmin Bumbuț, inserate însă fără vreo legătură cu tematica ori tonalitatea textelor. Incongruența e vădită la cele două poeme selectate din Piața Tien An Men II, în care Petre Stoica oferea imaginea însângerată a Pieței Universității, cu „cărțile Universității pătate de fecale și urină” și „urmele cizmelor de cauciuc” „pe asfaltul Capitalei”. Fotografia lui Bumbuț din deschiderea acestor poeme este cu… un sat liniștit, cu hornuri din care iese un fum pașnic și idilic.
Critica l-a receptat bine pe originalul poet, identificându-i modalitatea lirică particulară. Punctul pe i îl pune încă la începutul anilor 1970 Lucian Raicu, care îl compara pe autor cu el însuși, la debut, și cu generația de care aparținea: „Debutul editorial se produce în 1957, dar semnele configurării unui «stil» se disting abia câțiva ani mai târziu, din 1963, odată cu volumul Pietre kilometrice, când Petre Stoica începe să exploreze fără ostentație, însă vizibil conștient de ceea ce face (animat și de voința unei diferențieri mai nete în contextul bogat al generației în care se înscrie), o zonă limitată, aparent la îndemâna tuturor, aceea a concretului divers, a epicului cotidian, a măruntelor aventuri domestice, filtrate din perspectiva memoriei nostalgice, capabilă să le transfigureze”.
Singura rezervă pe care o am la radiografia, altfel, remarcabilă a lui Raicu este legată de maniera în care Petre Stoica își desfășura – și la acea dată – condensatele lui narațiuni domestice. Îmi pare că, dimpotrivă, poetul punea o anumită ostentație în cartografierea și impunerea simbolică a acestui spațiu ocolit de liricii metafizici ai generației sale. Cotidianul banal este explorat de Petre Stoica și de Emil Brumaru cu o imaginație bogată a sensurilor care se ascund și se arată; și totodată cu descrierea atentă a obiectelor și lucrurilor „mărunte”, până la decuparea materialității înseși. O asemenea poetizare diferă de cea, aparent similară, a lui Pillat și se apropie mai mult de onirismul din „visele” lui Dimov. Nu e întâmplător că, în mai multe volume din care s-au selectat poeme pentru această antologie, Petre Stoica are „pusee” de suprarealism, ca și cum realitatea banală și atât de familiară poate fi văzută în raporturile acceptate ale realismului, dar și cu forțarea voită și marcată a acestor raporturi, în direcția unor asocieri libere. Bref, Petre Stoica este ostentativ realist: noua modalitate discursivă, pe care o contrapune lirismului înalt, abstract și epurat de concret, el o poartă ca pe un stindard. Cu cât sfera locală în care poetul nostru viețuiește are mai mult pitoresc și cu cât distanța lui de lumea literară a Capitalei e mai mare, cu atât efectul de contrast va fi mai izbitor. Copleșit de glorie, volumul din 1980, este construit pe exact această voită inadecvare a artistului – nu la mediul în care trăiește, ci la așteptările din mainstream-ul cultural. Ironic și autoironic, Petre Stoica se constituie ca personaj al propriei poezii, fie dând „sfaturi” deloc utilitare unor beneficiari de tot hazul („pentru cel care vrea să-și schimbe modul de viață”, „pentru cel care dorește să boxeze cu mine”, „pentru cel hotărât să trăiască în mijlocul naturii”, „pentru cel care îndrăgește sufletul obiectelor”…), fie ținând un „jurnal” la fel de șarjat, în care activitățile „modeste” de la țară sunt contrapuse marilor speranțe literare. Dacă poeții noștri tradiționaliști ajung academicieni la București și au nostalgia vetrei sătești, originalul Petre Stoica a descoperit deliciile marginalității rurale, discursul liric fiind dublu orientat: în formula simili-realistă a unei pseudo-descripții și în cea ironică, sarcastică, a raportării la un Centru poetic canonic. Iată prima „filă” de jurnal: „Această primăvară mă găsește/ împovărat de glorie și preocupat de gândul/ că trebuie să-mi schimb roata de la bicicletă// mă simt atât de bine aici sunt înconjurat/ de stima factorului poștal și de dragostea unei cititoare/ pe care am întâlnit-o la magazinul sătesc// insectele au ieșit din bezna lor milenară/ prunii sunt gata să înflorească/ în septembrie distilez rachiuri subtile o băutură/ pentru zile falnice pentru clipa/ când voi primi titlul de doctor honoris causa”. Ironia a devenit tăioasă; iar ultima strofă, din două versuri, e cu „exagerări” poetice, nicidecum cu spațiul rural tipic: „diseară privesc un film despre leoparzi/ apoi exersez la xilofon”.
Avem așadar o mișcare, sesizabilă, în doi timpi. Primul este cel al demitizării poeziei, al încărcării ei cu concret, cu fapte și gesturi obișnuite, cu personaje familiare trecând printr-un decor domestic, cu obiecte banale (mașina de călcat, găleata de gunoi, damigeana, garnița, nasturii) descrise cu de-amănuntul. Adusă „cu picioarele pe pământ”, dez-abstractizată, poezia își pierde parcă nimbul; în orice caz, emfaza. Poetic devine orice lucru văzut de privirea artistului; poetică este însăși această nouă perspectivă, care deschide larg seria acreditată a temelor și situațiilor lirice, reformând imaginarul artistic. După ce modernismul înalt „șaizecist” împinsese în desuetitudine „modelul” poeziei realist-socialiste, de comandă socială și partinică, disidența lui Petre Stoica, a lui Brumaru și a altor câțiva moderniști constă tocmai în reabilitarea familiarului, a banalului, a cotidianului, a domesticului diurn ca sfere fundamentale ale biografiei și ale poeziei. Se reface astfel legătura cu poeții demitizanți ai generației războiului, cu Geo Dumitrescu, de pildă, în ale cărui versuri teribiliste se vor regăsi, mai târziu, și „optzeciștii”. Dacă însă la tânărul Geo Dumitrescu spațiul valorificat în poezia de tip nou era unul urban, uneori de mahala metropolitană, la Petre Stoica marginalitatea asumată este și una geografică; și, cum să zic?, culturală. E asumată aici condiția unei poezii „minore”, „marginale” și „banale”.
Departe însă de a rămâne ancorat într-un concret nesemnificativ și a da câte un inventar de mărunțișuri, rezumându-se la el, Petre Stoica face din propria modalitate poetică un instrument de măsurare și de recuperare a timpului trecut. Dincolo de suprarealismul intermitent și mai curând exterior al liricii, aceasta își oferă și își reia simbolurile caracteristice, împreună cu parcursul regresiv imprimat sau sugerat de ele. Calendarul tot mai îngălbenit de pe vremea bunicii, gheridonul „ponosit”, gramofonul cu pâlnie, lucrurile duse în pod sau ținute în șopron, toate acestea structurează tablouri melancolice, în care „luminile amurgului pătrund adânc în columbarul trecutului”. Poetul devine, atunci, un arhivar și un salvator al instantaneelor celor de mult trecute. În memoria lui afectivă, existențele încheiate, personajele dispărute, vârstele consumate, obiectele pierdute sau tocite revin cu prospețime și intensitate figurativă, în rama unei nostalgii sfâșietoare. Și poemele consacrate bătrâneții, din ultimul segment al creației lui Petre Stoica, arată un excepțional artist al vulnerabilității biologice și friabilității. O Elegie din Vizita maestrului de vânătoare (2002) se încarcă de întreaga povară a existenței umane, personajul fiind dedublat și contemplându-se în „acțiune” laolaltă cu cititorul.
Într-o generație cu atâtea valori artistice, Petre Stoica și-a câștigat un loc anume, în poezia românească postbelică. Nu există riscul ca versurile sale să se îngălbenească precum filele calendarului rupte și contemplate în ele.