În perspectiva bicentenarului Cantemir

Eugenia Popescu-Judetz, „Dimitrie Cantemir, teoretician și compozitor de muzică turcă”, București, Ed.Curtea veche, București, 2018, 256 pag.

Dimitrie Cantemir, „Curanus. Collectanea Orientalia. De muro Caucaseo, București”, Fundația Naționalã pentru Știință și Artă, 2018, 1274 pag.

Dimitrie Cantemir este încă parte a studiilor de istorie a literaturii și culturii române, la Facultățile de Litere din țară și în învățământul secundar umanist; acest lucru explică cum se face că numeroase volume cu operele sale, integrale sau fragmentare, continuă să apară destul de des în diferite locuri și la diferite edituri. În această ambianță, care este de fapt foarte amestecată, trebuie totuși semnalate și prezentate două cărți deosebite care au apărut foarte recent, despre și de ilustrul cărturar: la sfârșitul anului trecut a apărut traducerea românească a cărții regretatei Eugenia Popescu-Judetz intitulată Dimitrie Cantemir, teoretician și compozitor de muzică turcă (ediția englezească a apărut în 1999 la Istanbul: Prince Dimitrie Cantemir. Theorist and Composer of Turkish Music), care este a doua sa carte dedicată acestui subiect după aceea publicată în românește în 1973, la Editura Muzicală, intitulată Dimitrie Cantemir. Cartea Științei muzicii. A doua apariție, la începutul acestui an, este o ediție a textelor „orientale” scrise în limba latină de Cantemir și care, din diferite motive, n-au apărut până acum în ediții filologice corespunzătoare: Curanus este o formă anterioară, care o pregătește pe aceea scrisă în limba rusă Cartea sistemului sau întocmirii religiei mahomedane, editată acum trei decenii în seria academică de opere ale principelui, cu prefața și în traducerea regretatului Virgil Cândea, iar textul rusesc îngrijit de Anca Irina Ionescu; volumul recent mai cuprinde diverse note și însemnări făcute de Cantemir referitoare la istoria Caucazului, care coboară până la cuceririle lui Alexandru (Alexandru „cel cu două coarne”, după casca de război a macedonenilor), invazia tătarilor din Crimeea și la construcția zidului de apărare care l-a preocupat și în ultimele sale însemnări. Adunate și compilate într-un text cursiv de sinologul german Gottlieb (Theophilus) Siegfried Bayer, profesor la Universitatea din Petersburg, după notele lui Cantemir, acesta a fost publicat după moartea principelui în analele Academiei imperiale. Toată această complicată și dificilă ediție, răspunzând celor mai ridicate exigențe ale filologiei și tehnicii de editare contemporane, este realizată de conf. Florentina Nicolae de la Universitatea Ovidius (ediție, aparat critic și indici) și tradusă în românește de prof. Ioana Costa, de la Universitatea din București.

Diferite în ceea ce privește subiectul, adresarea, tipul de lucrare (o monografie și o ediție diplomatică), ambele volume îmbogățesc uriașa bibliografie cantemiriană cu două cărți care răspund unei nevoi reale, unei absențe în spațiul oriental al preocupărilor învățatului principe care a scris în cei cincizeci de ani ai agitatei sale vieți cât nu au putut încă publica, studia, comenta și elucida urmașii săi în aproape cele două veacuri trecute de la moartea sa; ele se vor împlini curând și cele două cărți pe care le prezentăm aici, pe scurt, marchează poate începutul unei sărbătoriri imposibil de organizat în pripă, dar mai mult decât necesare.

Desigur că un subiect atât de specializat cum este notarea melodiilor turcești – cu tonalități, metrică particulară, înălțimea sunetelor etc. – în condițiile în care Cantemir este nu doar teoreticianul metodei, ci chiar inventatorul ei, este un subiect interzis profanilor: „înainte de Cantemir, spune autoarea, notarea muzicii reprezenta un exercițiu secundar, vag și inconsecvent, un procedeu auxiliar cu un scop mai degrabă speculativ. Ideile inovatoare ale lui Cantemir reflectă atitudinea pragmatică a muzicienilor occidentali: muzica trebuia să fie notată pentru a putea fi citită, studiată și interpretată” (p. 64). În același timp, autoarea menționează că un muzician turc contemporan lui Cantemir, tot în Istanbul, folosea o notație muzicală asemănătoare, iar autorul nostru îl cunoștea și îl și menționează în Istoria Imperiului otoman. E foarte posibil deci ca ei să se fi și consultat în vreun fel asupra notațiilor respective, fără să fie conștienți de posibile probleme de proprietate intelectuală, într-o vreme și într-o zonă geografică unde acestea s-au pus mult mai târziu. Mult mai accesibilă și mai interesantă pentru cititorul român este prefața autoarei, intitulată, pe drept cuvânt, În căutarea lui Cantemir.

Această căutare – rememorează autoarea – pornește de la îndemnul unui profesor, cunoștință a părinților ei: el i-a atras atenția asupra prințului care cunoștea unsprezece limbi și a trezit curiozitatea elevei de atunci. E vorba de un proces care, alături de preocupările inițiale de coregrafă, de maestră de balet și dansuri populare, de folcloristă, s-au îndreptat spre limba și cultura turcă și, în cele din urmă, în 1968, a plecat la Istanbul să-l găsească pe Cantemir. Treptat, căutând urmele materiale ale reședințelor prințului, distruse într-un oraș întins pe malurile a două continente, incomplet modernizat, Eugenia Popescu-Judetz a devenit conștientă că numele și persoana lui Cantemir se păstra încă aici și că mai multă lume cunoștea activitățile sale culturale legate de Orient, inclusiv de „tratatul de muzică”, al cărui manuscris se păstra chiar la Istanbul. Între acești intelectuali, îl cunoaște și pe poetul Yașar Nabi, editorul cunoscutei reviste literare „Varlik”, susținător al apropierii dintre popoarele Levantului și traducător din franceză al câtorva dintre romanele lui Panait Istrati. Mediul intelectual din Istanbul a fost interesat și de cercetările în curs ale româncei, datorită cărora s-au organizat manifestări științifice, s-a descoperit și restituit o placă comemorativă pe unul din palatele lui Cantemir și s-a reușit publicarea acestei monografii în limba engleză, reeditată în 2010. Interesant prin informații, dificil de realizat datorită numeroaselor planșe cu notațiile muzicale, volumul este o restituire meritată nu doar a activităților culturale diverse ale principelui, ci și ale cercetărilor de o viață ale veritabilei specialiste care a fost Eugenia Popescu-Judetz. Singurul reproș pe care-l pot face editorilor este că n-au modernizat grafia citatelor din sursele românești mai vechi utilizate, care dau un aspect inutil rebarbativ textului în această formă: „candu artea musicei, uitata cu totulu nu numai a reinviatu, dar anca s’a redicat” etc. (p.39 ș.a.).

Ediția textelor latine „orientale” este inegal împărțită, căci varianta inițială a cărții despre Coran și credințele legate de el, care a precedat traducerea cărții în limba rusă, ocupă nouă zecimi din întregul volum, deși ea a ajuns la urmași incompletă; în Nota editorului la versiunea românească din 1977, Virgil Cândea a explicat relația dintre cele două versiuni și implicit utilitatea comparării celei latine cu redacția în limba rusă pentru o mai bună înțelegere a textului său, dar raportul exact între cele două versiuni dezvoltate și structura textului latin este precizat în Nota asupra ediției recente. Cealaltă parte, antologia de texte fragmentare și notițe în vederea unor elaborări ulterioare, cuprind o notă sintetică despre viața lui Cantemir (redactată probabil de cel care a adunat și compulsat notele sale), urmată de o enumerare a operelor sale cu detalii despre cele pierdute (Despre situația politică a Curții othomanice, carte care a pierit într-un naufragiu pe Marea Caspică, în 1722, odată cu alte manuscrise, și o carte „despre vechea Dacie, elaborată în limba moldavă, care nu a mai fost dusă la capăt” și care trebuie să fie Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor sau o redactare inițială a sa). Sunt oferite aici și câteva informații despre presupușii antecesori ai principelui, între care și unul care fugise la curtea domnului moldovean și se creștinase, despre care știa de la tatăl său, Constantin Cantemir: „cu acesta afirma părintele nostru că era înrudit”. Al doilea material cules din însemnările lui Cantemir adună informații din istoriile arabe și persane despre ținuturile sudice, pe malul apusean al Mării Caspice, Derbent și împrejurimile începând de pe vremea lui Cyrus, adică acolo unde se afla vechiul zid de apărare împotriva tătarior, de-a lungul Munților Caucaz, impresionant vestigiu arheologic la care va reveni.

A treia parte a însemnărilor din această adunare de fișe și note, intitulată Din fișele manuscrise ale aceluiași Demetrius Cantemirus, cuprinde note referitoare la diversele localități, ținuturi și populații din acest adevărat melting pot în care sunt amestecate, pe o zonă destul de restrânsă totuși, câteva zeci de seminții, limbi și popoare din patru mari familii, indoeuropeni, semiți, turcici și paleocaucazieni. Datele geografice sunt completate cu numeroase detalii referitoare la hidrografie, climă, „violența vânturilor, rodnicia și bogăția ținuturilor”, care sugerează prospectarea ținutului cu scopuri mult mai importante și mai îndepărtate decât ne-am fi putut închipui, detalii despre ruine, clădiri, cetăți, inclusiv desene reprezentând detalii ciudate precum pietrele marcând probabil intrarea în cetate, al căror desen e reprodus la p.1068-1069; textul arab de sub ele, probabil numele constructorului, e însoțit de dată: anul 801, la „descrierea templului lui Muhammed din Derbent”, p.1099, numele arhitectului se traduce într-adevăr prin „lumina legii” adică a islamului, deci „lumina credinței” etc. În fine, un material uriaș, neprelucrat de Cantemir și nici de Bayer, care era sinolog: e doar o mărturie a curiozității deosebite și a capacității uriașe de lucru a principelui care era, probabil, deja slăbit de boală: peste un an va muri.

Ambele volume sunt, desigur, pentru specialiști, dar era necesar să fie publicate și ne putem mândri cu ele.