Cînd o temă deprimantă e descrisă pe ton mucalit, rezultatul e un volum precum Depozitul de bătrâni. Cele 11 bucăți de proză sunt tot atîtea scheciuri cu temă fixă: o suită de personaje decrepite își contemplă mizeria vîrstei și nu o pot face decît plîngînd pe seama tinereții pierdute. Spectacolul e rupt dintr-un ospiciu înțesat cu epave umane: cărnurile atîrnă, pieile se zbîrcesc, sudorile put, tălpile se umflă, urdorile curg, mușchii se topesc, ranchiunile dospesc – și peste toate o poftă aprigă de a curma calvarul suflă în pagini.
Bătrînețea poate fi prilej de meditație amară, cum, de asemenea, poate fi motiv de lamentație pe seama a cît de crîncenă e soarta. Dar nu în cazul lui Florin Toma, al cărui temperament îl contraindică pentru duioșii compătimitoare. Histrion cu imbolduri ludice, autorul nu-și poate ține în frîu umoarea sarcastică: oricît s-ar strădui să fie serios, un demon al bășcăliei negre îi sabotează scrisul. Personajele seamănă cu un șir de momîi puhave cărora nu li se cuvine decît un singur tratament: judecata nemiloasă pe care o merită colapsul pe care îl provoacă senectutea.
Lapidar descrisă, bătrînețea înseamnă suita a trei D-uri: detracarea, depravarea și dezabuzarea. Detracarea e ruina trupului sub rugina anilor, depravarea presupune căderea din orice tipar moral, pe cînd dezabuzarea aduce sleirea motivației de a mai fi. Dar ce izbește la personajele lui Florin Toma e că D-urile sunt strînse laolaltă de un duh incurabil de concupiscență: cu cît veștejirea pe care o dă vîrsta crește, cu atît sporește pofta de împerecheri zălude. De aceea, bărbații sunt invariabil libidinoși, pe cînd femeile sunt cu asupra de măsură de pătimașe. Și pentru că la ambii putințele au dispărut, ele sunt suplinite de revărsarea apocaliptică de amintiri lascive. Toți suferă de carența amorului cu gîndul la excesele de fornicație din tinerețe. Și toți trăiesc sub dictonul latin turpis senilis amor (amorul la bătrînețe e rușinos).
iată de ce în volumul lui Florin Toma toți se dau cu capul de pereți, copleșiți de trei obsesii: sexul, decrepitudinea și sinuciderea. Scenele de coit abundă, alături de monologuri inspirate de vîltoarea instinctelor. Tinerii, dacă apar, nu au decît rostul de a adînci prin contrast rana descompunerii. Vederea prospețimii altuia doare mai rău decît evidența propriei paragini. O adolescentă face duș sub privirile lubrice ale unui moșneag care înnebunește de jind: „Își săpunea cu migală fiecare sîn în parte, jucîndu-se cu sfîrcul și privindu-l ca pe un odor scump, mîngîindu-l și încercînd să-i adoarmă semeția din ce în ce mai vîrtoasă, apoi cobora cu perfidie spre pubis, unde năclăia alene, fără grabă, spumos, smocul de păr negru ca tăciunele, după care, se întorcea cu spatele, se pleca treptat, dezvăluindu-se, și ridica mișelește un picior, căutînd cu degetul înspumat locurile cele mai tainice.“
(p. 34).
Roase de neputințe, relicvele de aici trăiesc cu precădere în trecut, unde mintea le fuge la „hîrjoanele nebune, toate înghesuielile icnite, toate răsturnările pe unde apucau, ca doi amorezi iresponsabili, toate momentele cînd nasturii săreau ca boabele de porumb, iar zdrențele ciorapilor sfîșiați atîrnau pe coapsele albe.“ (p. 59). Nu lipsesc cuplările lesbiene, cum nici lipirile homosexuale nu sunt ocolite. Florin Toma e racordat la actualitate, primind fără prejudecăți vodevilul de moravuri ale epocii. Ele descrie ce vede, cu o dărnicie de pictor căruia fantezia îi este inutilă, de vreme ce realitatea întrece imaginația.
Supuse unei conjurații a răului, personajele sfîrșesc prost: un schilod își dă foc, o obeză se sugrumă cu cablul de la veioză, un priapic crapă sub iminența unui cancer răsărit în zona pidosnică. O procesiune de prepuțuri, falduri fleșcăite și secreții fetide dau cărții aerul unui bazar de monștri obsceni. Florin Toma nu ține cu personajele sale: le pune în cele mai umilitoare posturi, le omoară pe capete sau le silește să țină pledoarii pro domo, ca în cursul unor scenete amuzante în care moșnegii își smulg părul din cap că nu mai sunt tauri comunali.
Obosit de atîta băltire de zemuri, atenția ți se mută pe limba scriitorului. Florin Toma e un plezirist tresăltînd de voluptate cînd dă peste o asociere inedită de vorbe mustuoase. Le plescăie cu plăcere, le plimbă prin cerul gurii, le învîrte pe vîrful limbii și le aruncă apoi în pagină, în-
tr-un potop simandicos de adjective vîscoase. O toamnă e simultan „abrașă, hachițoasă, meschină, agresivă, urîcioasă și posacă.“ (p. 20). Autorului îi plac calambururile (a fi patetic înseamnă să fi atins de „pateticărie“, iar protagoniștii, cînd sunt goniți, se numesc „prota-goniți“), cum la fel preferă trimiterile parodice (legea „salică“ îi privește pe cei care merg frecvent la „sală“ (p. 162). Ce umor subtil vede autorul în aceste comicării de litere mi-e greu să spun.
Oricum, giumbușlucurile verbale te fac să intuiești că parada de vorbe are întîietate față de zugrăvirea personajelor, care sînt doar pretexte în etalarea unui simț senzual al limbii. Florin Toma e un hedonist verbal, căci simte cuvintele ca pe trufandale a căror savoare perversă trebuie gustată lent: „O bucă imensă, cu striațiuni adipos-redundante, ca un rest de munte hercinic în mijlocul cîmpiei pustaice“ este o „halcă uriașă de carne albă, buimacă, înecată în rotocoale de aburi dulcegi-fetide, împletite cu izuri umede ce se ridică abia-abia dinspre afundul pliurilor zemoase.“ (p. 165).
Din păcate, sarabanda de cuvinte nărăvașe se mișcă în gol, ca o morișcă de adjective care trec pe lîngă personaje, al căror portret nu are de cîștigat de pe urma buchiilor deșucheate. Din acest motiv, satisfacția estetică pe care ți-o dă volumul ține exclusiv de prozodie (autorul are ritmul frazei în sînge) și de carnavalul vorbelor (bomboanele de pe coliva unui lexic zvăpăiat), dar firul narațiunii se pierde în ceață. Bucățile de proză nu sunt atît nuvele, cît scheciuri, mici piese pervers-umoristice în care actorii intră în pielea unor aschimodii căzute, care, atunci cînd se satură să fie scîrbite de propriul naufragiu, țin monologuri într-un argou de mahala. Pentru ca impresia de scenetă de balamuc să fie deplină, autorul iese din convenția narațiunii și îi face cu ochiul cititorului, ca în încheierea inutilă pe care o dă Ispitirii domnului Anton: „Toate celelalte inconveniente sesizate de cititor și legate, nu știu, de subiect, de scriitură sau chiar de ghinionul de a se fi născut (!), sunt asumări normale ale actului binevoitor al lecturii. Pentru care, totuși, autorul vă prezintă scuze. Alături de omagii.“ (p. 75). Ce rost are acest epilog nu pot spune. Drăcușorul ludic din capul autorului îi joacă feste, făcîndu-l să-și trădeze textul prin încheieri oțioase.
tonul pișicher cu care își acoperă de maliții personajele zugrăvește o lume meschină, un soi de univers golit de spirit, ca o viermuială de spectre muribunde. O crăpelniță promiscuă fără putința scăpării în duh, iată atmosfera prozei lui Florin Toma. Autorului i s-ar potrivi mai bine întocmirea unor scenarii de comedie decît încropirea unor nuvele cu iz bătrînesco-libidinos. După atîtea scursori și zemuri, simți nevoia unui duș rece ca să-ți primenești mintea.
În fine, simțind că proza aceasta e vacantă de idei, Florin Toma introduce intempestiv pene teoretice, care cad precum nuca în perete: reclama subliminală din pelicula filmelor, teoria celor 9/10 (10 % din viață e alcătuită din realitate și 90 % din reacția noastră la ea), sindromul broaștei opărite și, culmea ironiei, rugăciunea lui Efrem Sirul, al cărei sens duhovnicesc contrazice fojgăiala de rut în care fierb stafiile bolînde din Depozitul de bătrâni.
Aplecarea spre detalii de sex hapsîn, lexicul coroziv și mina șugubeață de spiriduș hohotind pe seama bătrîneții reduc volumul la treapta unei proze minore. Talentul indubitabil al autorului are drept dușman de moarte umoarea sardonică. Florin Toma nu scrie nuvele, ci scenete. Iar subtitlul fistichiu de „album de proză“, menit a justifica cele zece tablouri care preced textele, poate fi lesne schimbat în „vernisaj de scheciuri“, întrucît imaginile sugerează deznodămîntul pieselor.