A4
deșertul e pentru mine o hîrtie albă
format A4
în care caut o formă de viață
viață atît cît există ea într-un deșert
poate a mea
dar la persoana a treia
un foc alb rece
de jur-împrejur
în fond ea e pielea mea uscată
ce mă ține strîns în brațe
pe ea scriu
un text niciodată terminat
doar emoția dimineții atunci
cînd o pierd
ca un șarpe de ea
singur mă leapăd.
poemul într-un singur vers
Avram era bătrîn.
Moise era bîlbîit.
Ilie avea depresie.
Ghedeon avea nesiguranțe.
Iona a fugit de Dumnezeu.
David avea o aventură amoroasă.
Noe s-a îmbătat.
Iacob era escroc.
Sarra era nerăbdătoare.
Petru era temperamental.
Pavel era complice la crimă.
Miriam era bîrfitoare.
Marta era enervant de agitată.
Lazăr era mort.
Zaheu era scund.
Toma era necredincios.
Dumnezeu nu îi alege pe cei desăvîrșiți,
ci îi desăvîrșește pe cei aleși –
părintele Daniel dixit.
vai de cel fără cusur.
mi-e somn
mi-e somn
n-am mai dormit de atîta timp
adorm singur greu așa cum adoarme orice insomniac
dar intru repede
în lumea aceea mare în care toți dau buluc
o lume în sfîrșit liberă.
îi văd pe toți deodată
n-au vîrstă
par aceiași
așa cum îi știu dintotdeauna
vorbesc puțin
tac mult au gura
cusută mărunt numai cu firicele roșii
buzele albe strînse
un tărîm plin de primejdii
precum ai călca pe o gheață subțire
ce pîrîie sub picioare
vorbesc toți deodată
fără glas tot
ca în poesiile acelea ermetice cele
șocante din primele mele lecturi din liceu
pe care oricine le poate sfida îmbufnat
dar care plac nu știu de ce atît de mult
pînă la urmă
au toți unghii noi și firicele noi
un puf de aur le-a crescut brusc
o aură stinsă
pe scalpul chilug
Parcă-i aud aevea cum cîntă:
nici două mîini
nici două mîini
gemene
nu sînt la fel întotdeauna
ele cresc și descresc
dimineața și seara
nici degetele mînii drepte nu-s la fel
cu cele ale mîinii stîngi
nici un poem nou
nu mai seamănă cu altul
chiar dacă-l scrii acum cu aceeași cerneală albă
pe o hîrtie albă.
dedesubt
dedesubt curge marele fluviu
un burete negru primitor
călcăm neștiutori pe el
în el se scurg toate cele
ploile
de toamnă de primăvară,
cele repezi cu foc și răcoare
de vară prima
zăpadă umedă
se topește
îndată
în el ne spălăm
picioarele întîi
și picăturile dimineții
ori
broboanele de pe fața emaciată
de insomnie toate
cad în el
nopțile acelea albe
ce se apropie
de jur-împrejur.
invocație
iată-l cu reflexul lui condiționat
înghițînd în sec
mereu și mereu același cuvînt
lingîndu-l
mîna ce nu se vede
stăpîne e mîna ta.
zori de zi
sub pămînt răsărise mai întîi soarele
dar nu ca un miez de foc
ci ca o muzică
pe care o vezi
înainte de a o auzi
sau ca o mireasmă seducătoare
fără a o mai putea cuprinde
tactil.
clipă
te țin doar o clipă
în cerul meu
palatin
ca pe o înghițitură
roșie de vin
de miniș
aici
unde doar singur
respir
tot mai adînc
și obscur.
omega
se spune că orașul meu a fost la început
doar o insulă plutitoare.
geografic nu-l putea nimeni fixa fiindcă
azi era aici mîine era dincolo mult
mai departe.
nu erau dealuri nici văi nici stînci nici prăpăstii
nici adîncimi în care să te ascunzi ca șarpele
cum se întîmplă la primejdii
în orice așezare de încredere.
nici fluviul de atunci care făcea o mică deltă aici
nu mai e azi un fluviu la fel.
că nu a secat cu totul e drept
dar nici poduri plutitoare
pe el nu o să mai vezi.
nici plute cu sare.
ci doar un foc luminos noaptea
ce sare de pe un mal pe altul
precum pe un styx.
cînd a fost pus în sfîrșit pe hartă
rîul întîi a fost învățat să scrie
o singură literă – omega.
o capcană din care nimeni nu mai putea fugi
niciodată
ci numai intra:
O Arad Arad luridum,
Nec civitas, nec oppidum,
Quas perfers, vexas hominum,
Sicut pessimus omnium.
(Citat dintr-un poet anonim din sec. al XVIII-lea)