Locuirea din vis

Știam de mult despre reveria sentimental-livrescă pe care o cultivă Gheorghe Grigurcu cu gândul la Transilvania, la Cluj. Asta și fiindcă am încercat – încă din copilărie, de când mama ne cânta uneori, serile, cântece interzise precum „Clujule, măi Clujule…” și „Lung e drumul Clujului…” – să înțeleg de ce era atât de special acest oraș pe care îl puteai chema ca pe un prieten rătăcit. Așa s-au ivit mai târziu și antologiile pe care le-am alcătuit de-a lungul anilor: Clujul din cuvinte, Clujul din povești, Locuirea cu stil. În aceste volume am reprodus, alături de mărturii semnate de zeci de locuitori de soi ai orașului, de-adevăratelea ori doar în amintire, câteva dintre poemele Suitei clujene, a lui Grigurcu (membru fidel al Filialei clujene a Uniunii Scriitorilor), dar și secvențe dintr-un „dialog în trei” despre Clujul ca biografie: Gheorghe Grigurcu, Ovidiu Pecican și Laszlo Alexandru descriu orașul schițându-i un portret în straturi, o radiografie în care amintirile fac casă bună cu mici confesiuni aburite și cu încercări de identificare a punctelor tari ale unui loc iubit poate mai mult decât altele. Grigurcu se destăinuie fără rețineri: „Vă mărturisesc neted că acest oraș mi-a plăcut enorm. Mai precis, mi-a plăcut cel mai mult din toate orașele pe care le-am cunoscut. Mi s-a părut o frustrare, care dăinuie, faptul că nu am putut nici înainte de 1989, nici după aceea să revin la Cluj decât în calitate de vizitator pentru foarte scurte răstimpuri”. Regretul de a nu fi putut deveni clujean este compensat de insistența cu care amintirea e păstrată vie, ba i se și agravează anume conținutul afectiv și simbolistica prin repetat recurs la culoare („Clujul trufaș / Clujul Jugendstil / ca un demon / de Vrubel / în veci așezat / între tine / și tine”) și sunet, ca pentru a ține în alertă toate simțurile culturale. Că vârsta adolescentină e în mare parte vinovată de calitatea amintirii (Grigurcu a fost student la Cluj: „împietrite sub ceruri de-acum / amintiri studențești / cum perspective de străzi crem / cu mereu oblonite ferești”) nu scade din farmecul acestei locuiri ideale: „A fost poarta mea de intrare în lume, la 18 ani. E un prag decisiv, când iei cunoștință de tine în raport cu ambianța, dar și într-un sens intrinsec, când binele și răul se disociază adesea cu totul altfel decât în preceptele pedagogice, prin dramatismul realității. Alături de anii copilăriei, cei petrecuți la Cluj constituie perioada cea mai marcată de frumusețe și mister a vieții mele”.

Am introdus aici aceste confesiuni, fiindcă ele rotunjesc sensul adânc al excelentului album De Transilvania și îi sporesc caratele. Nu mi se pare o întâmplare că pe coperta cărții apare tabloul lui Viorel Nimigeanu cu strada Lupilor (Kogălniceanu, pe care se află Universitatea), cu un sfânt Gheorghe în luptă perpetuă cu balaurul, pe fundalul Bisericii Reformate: „Precum o pasăre cânta Soarele multicolor / al toamnei clujene / precum o pasăre se pierdea după dealuri / și se-ntorcea / precum o pasăre azvârlindu-ne nonșalant / câte-o pană pe umăr / precum o pasăre în răstimpuri / făcând câte-un ou-clopotniță”. Raportarea poetului la Clujul de odinioară are insistența unei bătălii, dar și zădărnicia oricărei încremeniri în ritualul amintirii. Locurile te impregnează pentru totdeauna, tu lași ceva din trecerea ta asupra lor, dar amândouă întâmplările sunt, după o vreme, mentale. Ficțiunea/povestea e dublă și cețoasă și, mai ales, interpretabilă la infinit. S-o re-spui periodic pentru a-i degusta devenirile e datoria fiecărui locuitor.

Mai spune Grigurcu: „Cel mai mare noroc al vieții mele a fost apropierea de Lucian Blaga, cu care am stat de vorbă de nenumărate ori îndelung și care mă socotea – mai în glumă, mai în serios – ca fiind ultimul lui student. Blaga a fost modelul suprem și principalul stimulent al activității mele intelectuale din prima tinerețe” („Pe străzile fin forfotitoare / în mugurii cum ochi de oțel/ în miresmele trecând din cer în apa Someșului / în vitrinele vital roșietice cum măruntaie de pește / Blaga cel ce nicicând nu apune / cum Soarele-n Imperiul spaniol”).

O carte frumoasă, nostalgică, îngânată ca un descântec („uscat e sângele pe lumină / uscat e sângele pe sânge”). Grigurcu i-ar putea da dreptate lui Ion Mureșan: „Văd Clujul ca pe o mulțime mare de oameni călătorind spre Cluj. O călătorie fără sfârșit, deoarece orașul acesta e ca o oglindă sferică. Nimeni nu cred să fi ajuns în el. Cunosc clujeni din tată-n fiu care încă mai caută Clujul. Încă mai rătăcesc fericiți printre ipostazele mereu înșelătoare ale orașului, rob fiecare al altei iluzii. Apoi, urmează, toată viața, o lungă călătorie spre Cluj, o repetată lovire a frunții de oglindă”.