Aniversarea unui secol de la nașterea lui Alexandru Paleologu a prilejuit multe bateri pe burtă cu amintirea ilustrului om de cultură și, din păcate, ceva mai puține relecturi ale operei sale. Cei care l-au cunoscut (sau doar s-au intersectat cu personalitatea sa fascinantă, luând amenitatea sa drept familiaritate) s-au întins bucuroși la amintiri cu „conul Alecu”, dar au lăsat-o mai moale cu analiza cărților sale. Care, ce-i drept, nu sunt deloc simple.
În acest context, m-am bucurat să constat, în dialogul pe care colegul meu Cristian Pătrășconiu l-a purtat, în numărul trecut al revistei noastre, cu Theodor Paleologu – nu doar fiu al celui omagiat, ci el însuși om de cultură –, că urmașului spiritual nu i-a scăpat deloc din vedere necesitatea cultivării posterității critice a marelui eseist și hermeneut.
Căci, dacă Alexandru Paleologu a ilustrat în spațiul public (așa cum s-a spus adesea) ipostaza boierului subțire, aceasta s-a datorat nu doar ținutei sale vestimentare sau politice. Firește, chiar și numai acestea ar fi fost de ajuns să îl diferențieze de majoritatea oamenilor publici ai epocii noastre, înainte și după 1989. Însă cea care i-a asigurat suprafața socială – într-o epocă de ostracizare, a sa și a celor puțini asemenea – și, mai ales, un loc în prim-planul culturii noastre contemporane este opera sa de critic și hermeneut. Imaginea omului se va estompa, probabil, odată ce aceia care l-au cunoscut nemijlocit se vor împuțina, pe fondul acestui nou val troglodit care a potopit societatea românească, în ultimii ani. Cărțile, însă, vor rămâne și vor continua să își exercite influența benefică asupra posterității celui care a fost, cum bine scrie Valeriu Cristea în articolul redactat pentru DGLR, „eseistul prin excelență al literaturii române din ultimele decenii”.
Fără să-l fi cunoscut personal pe Alexandru Paleologu, am admirat întotdeauna extraordinara armonie a omului și a operei sale. Mulți eseiști subtili în scris se comportă, din păcate, în viața de zi cu zi ca Hangerloaica, după cum nu puțini oameni fini sunt, în scris, nefrecventabili. Nu și Paleologu! Omul și opera respiră aceeași bună formare și același echilibru de fond, în care rezidă, în opinia mea, profunda aristocrație a autorului Bunului-simț ca paradox. Care e reală întrucât e dublată de meritocrație.
Structura operei și cea a existenței lui Alexandru Paleologu nu se oglindesc mecanic, în simetrii plicticoase și predictibile. Exact elementul distinctiv al biografiei sale, anume apartenența la vechea boierime românească, este cel care l-a înscris, după instalarea regimului comunist, pe o orbită de viață cu totul ieșită din comun. Echilibrul și seninătatea seniorală a aparițiilor sale din primele două decenii de după 1989 erau rezultatul suferinței consumate, nu al mersului pe o „cale regală”, pe care istoria i-a refuzat-o categoric. La fel, și armonia structurală a operei este produsul unor încercări spirituale și al unor ispite cognitive pe care le-a asumat și le-a depășit. Cei care astăzi vorbesc cu o condamnabilă ușurință despre comunism nu-și pot, desigur, închipui cum este să ai 35-40 de ani și, după ce ai fost de folos țării într-o împrejurare critică (Paleologu a funcționat, să nu uităm, în 1944-1945, ca referent în Comisia Română pentru Aplicarea Armistițiului), să fii nevoit să iei calea catacombelor. După cum numai cei surzi la fenomenul religios pot trece indiferenți pe lângă enorma zguduire lăuntrică pe care o presupune, în 1948-49, în plin mandarinat al ateismului marxist, trecerea de la ortodoxie la catolicism și apoi revenirea la o ortodoxie spirituală, mai curând decât cucernică. Toate acestea, petrecute și trăite în acea discreție a sferei private, pe care secolul nostru plebeu nu o înțelege și nu o mai îngăduie.
Spuneam că nimic, în structura personalității lui Alexandru Paleologu, nu este primit de-a gata și nu este luat ca atare, ci este supus analizei amănunțite, efectuată cu instrumentele unei culturi generale de tip enciclopedic. Opera sa de critic literar și hermeneut, de eseist al fenomenului literar în înțelesul mai larg al termenului, este, astfel, produsul parcurgerii unor trepte și al unor bătălii similare celor evocate mai sus. După o primă etapă de formare, dominată de Montaigne și de Goethe, îl întâlnește – în timp ce se ascundea de Securitate, la începutul anilor 1950 ai secolului trecut – pe Constantin Noica. Acesta, în stilul său pedagogic cunoscut (anunțat, de altfel, încă din Jurnalul filozofic din 1944), l-a supus – cu participarea entuziastă a lui Paleologu, firește – unei probe îndelungate de dezvăț spiritual, îndepărtân-du-l, timp de doi ani, de stilul cultural francez și trecându-l prin școala filosofiei grecești și germane (Kant, Hegel). Ca și în cazul experienței catolice, viitorul eseist întâi cercetează, apoi se desparte și revine la uneltele sale, câștigul constituindu-l tocmai încercarea care consolidează elecțiunea. Când, după doi ani de presocratici, de Kant și de (anti-)Hegel, revine la Montaigne, este un Montaigne înțeles din interior, asumat numai după ce a fost bine zgâlțâit. De aceea, ipostaza eseistului i se potrivește atât de bine: pentru că, spre deosebire de ceilalți, la Paleologu nu mai este o mască, o alegere aleatorie, ci i-a devenit natură.
Una dintre trăsăturile eminente ale operei lui Alexandru Paleologu, este, în consecință, pasiunea și capacitatea de a pune sub semnul întrebării prejudecățile și adevărurile comode din care se alcătuiește o bună parte din zestrea noastră culturală comună. Exegeții săi insistă (și bine fac) asupra gestului, nu doar de curaj, ci și de salutară igienă intelectuală, de a demonta mitul creat de Vlahuță și amplificat de comuniști, al unui Eminescu proletar și proto-socialist, famelic și „neînțeles”. Un mit pe care biografia poetului îl contrazice vehement și nu doar din perspectiva originii vădit aristocratice. În anii 1970, demersul a făcut vâlvă prin fronda pe care o conținea: un fost deținut politic, condamnat în „lotul Noica”, îndrăznea să ridiculizeze, prin apelul la bunul-simț istoric și biografic, unul din miturile foarte dragi regimului. Astăzi, demonstrația lui Alexandru Paleologu este un punct de pornire obligatoriu pentru oricine încearcă să interpreteze opera publicistică a lui Eminescu sau să înțeleagă natura personalității sale. De prisos să mai adaug că demersul sugera, în acei ani, ceva încă și mai important: și anume, opoziția față de cinica rescriere a istoriei, la care se dedau sârguincios comuniștii.
Trebuie să revenim și la un alt moment semnificativ al operei eseistului: Treptele lumii sau Calea către sine a lui Mihail Sadoveanu, din 1978. Cartea a reprezentat o răscruce în înțelegerea lui Sadoveanu, dar mai ales un moment înalt în critica noastră. Simbolologia lui Guénon încăpuse pe mâna unui critic raționalist, înzestrat cu o vastă cultură filosofică și literară, care o întrebuința cum grano salis în interpretarea unui autor care avusese cu siguranță experiențe oculte. Alt gest de curaj, în plină dictatură ideologică a „materialismului dialectic și istoric”, dar mai ales o salutară deschidere în critica noastră, altminteri, atât de puțin îndrăzneață metodologic.
Să mai vorbim de Bunul-simț ca paradox (1972), de Simțul practic (1974) sau de Alchimia existenței (1983)? Sunt cărți fundamentale și azi, fără de care peisajul intelectual al ultimelor decenii ar fi fost mai sărac și mai schematic. Prin ele, aristocratul exclus și marginalizat s-a răzbunat făcându-și datoria față de cultura română, adică rămânând fidel – când totul îl îndemna să facă pe dos – educației primite și misiunii istorice asumate de clasa sa. Avea dreptate G. Călinescu: boierii autentici nu au nimic de demonstrat, sensul vieții lor constă în conservare, adică în prezervarea unor valori superioare și în afirmarea unor permanențe ce depășesc persoana lor. Detractorii, nu puțini, care i-au creionat eseistului un portret caricatural de „elitist”, nu au avut acces, se pare, la gândirea lui Alexandru Paleologu și, mai ales, la dimensiunea sacrificială – nu e cazul să ne ferim de acest cuvânt, când vorbim de cineva care a trăit aproape 15 ani în bătaia puștii – a acestei existențe întru cultură. O existență a cărei tinerețe spulberată de teroarea politică a fost răzbunată, cum spuneam, de o permanentă prospețime spirituală, care vine din capacitatea de a pune sub semnul întrebării, la modul responsabil, impreciziile, incertitudinile și prejudecățile contemporane.
Opera lui Alexandru Paleologu și-a păstrat neștirbită limpezimea de cristal a spiritului care a alcătuit-o și capacitatea de a alimenta, prin ideile conținute, noi și noi cercetări, în literatură, ca și în filosofie sau în istoria artelor. Mai presus de toate, însă, ea furnizează un model, un fel de a fi în cultură, poate mai adecvat firii și temperamentului românesc decât cel reprezentat de Noica.