Viața sub clopot

Romanul Dianei Bădica are tăietura dramatică a unei povești care impresionează în primul rând prin autenticitate. Nu că am duce lipsă, într-o literatură cotidianizată până la minimalismul cel mai opac. Dar Părinți e un roman care, într-o aglutinare a elementelor de decor, finisează suferința ca pe un diamant multifațetat, transformând-o într-un caz paradigmatic al apartenenței familiale. Când lucidă, când vag metafizică, perspectiva nu pierde nici candoarea crudă a naratorului-copil, nici umorul negru (și pe alocuri cinic) al povestitorului reflexiv de mai târziu. Ambii își exorcizează singurătatea programatică prin scris.

Ioana Negrilă nu e doar fetița unui cuplu marcat de handicapul și apoi de moartea celui de-al doilea copil, în 1990, la nici patru ani. Prin povestitorul din roman vorbește, mai întâi, o generație – cei care se jucau printre blocuri la sfârșitul anilor 1980, apucând să înțeleagă atât cât se putea din dificultățile cu care se confruntau oamenii sub regimul comunist și imediat după: „defectele” morale ale mutării forțate de la țară la oraș, traiul în apartamentele îngrămădite, parcările pline de Dacii rablagite, legăturile misterioase ale unora cu Securitatea, accesul la anumite facilități medicale, sărăcia programelor TV (de unde fascinația pentru „personalități” ca Adrian Păunescu), ascensiunea socială și financiară a vecinilor mai descurcăreți după Revoluție, disputele anti și pro-Iliescu, prieteniile inocente și joaca celor mici (relevantă e prietenia cu Tudor, printre puținii companioni tolerați și la maturitate) etc. Apoi, într-o sinuoasă și fragmentată progresie cronologică, naratorul feminin reface testimonial tabloul copilăriei și al adolescenței dintr-un orășel de lângă Craiova, alături de doi părinți imprevizibili și lipsiți de subtilități afective. Boala și decesul misterios al băiețelului lor într-un centru de îngrijiri nu face decât să declanșeze un război preexistent, cu acuze, victorii, retrageri și armistiții de etapă. Singurul copil rămas preia atât rămășițele franjurate ale dragostei parentale, cât și răbufnirile unei progresive uri reciproce. Intimitatea apartamentului devine teatrul unor lupte de uzură, terminate de multe ori violent sau la marginea tragediilor (mama încearcă să se sinucidă, tatăl dispare de acasă fără să anunțe cât și unde). Toate-și pun amprenta pe viitorul adult care, conștient de riscul vreunui partizanat (tatăl pare preferat), se retrage în spațiul securizant al scrisului, de teme școlare – atunci, de literatură – acum.

Absurdul involuției familiale nu rezultă din vreo carență de educație sau de mediu (părinții erau muncitori, nu intelectuali, ca mulți dintre cei care populau zgomotos și pitoresc blocurile), ci dintr-un „blestem”, dintr-un rău făcut cine știe când de unii sau de alții din familie, un rău care trebuie expiat prin drame de tot felul. Testând de mică un exercițiu malefic gratuit doar pentru a-i vedea urmările (lovește la un moment dat cu piciorul un câine), protagonista intră în jocul absurd și neînțeles al intersecțiilor personale cu forme nebănuite ale răului: numele „Negrilă” (trimite la întuneric), chinul și moartea fratelui (prelungită prin prezența lui nevăzută în destinul familiei), accesele patologice ale mamei, alcoolismul discret al tatălui, divorțul părinților, destrămarea vieților celor din jur, propria boală incurabilă, decizia de a nu întemeia o familie. Iar ceea ce e rău cu adevărat e că nu trebuie să faci nimic ca să ți se-ntâmple astea, toate vin cu aerul implacabil al predestinării. „Uitam că familia noastră e blestemată, că există un ochi în cer care ne veghează continuu, că răul o să revină ca un bumerang”.

Amenințată mereu de „blestem”, viața pare pentru narator că pulsează intens, autist și sufocant sub un clopot de sticlă. Exact acesta e meritul romanului Dianei Bădica, bogăția aceasta firească a întâmplărilor dureroase, spectacolul trist al devenirii unei ființe fragile, lupta ei surdă cu ceea ce-o împiedică, deși ar fi trebuit s-o ajute. Socotind și concentrarea epică, foarte reticentă la patetisme, goluri și surplusuri, putem zice că, pentru un prim roman, e suficient.