Fântâna
Când ajungea seara acasă
tata se descălța de cizmele de cauciuc
le lăsa lânga scări și așeza peste ele ciorapii groși
împletiți de mama în nopțile cu ispite
din lână se ridica un fuior de abur
tata își cufunda picioarele în lighean
apa fierbinte îi ardea degetele
să mai torn apă rece tată
lasă că e bine
tot așa ne ard patimile viața
aburul îi îmbrățișa genunchii
să nu adormi tată
dacă mă topesc și curg în lighean?
ochiul ligheanului seamănă cu ochiul fântânii
din livadă
m-am crăcănat astă vară pe pietre
și am coborât să scot ciutura cu lanțul rupt
atunci am simțit liniștea Ta răcorindu-mi măruntaiele
deasupra arșița lumii îmi ardea creștetul
să nu cazi ai grijă că pietrele sunt alunecoase
stai liniștit tată gândurile omului
sunt și mai alunecoase
să nu cad în hăul din mine să nu cad
dar Tu îmi potrivești pașii pe pietre cu mâna Ta
îmi arăți că sunt pline de mușchi
să am grijă când mă scol și când mă culc
să îmi îmbăiez mintea în ciutura cuvintelor
fântâna nașterii va aburi din nou
și mă va încinge aura Ta
de jur împrejur
Așteptarea
Seara când se întorcea de la fabrică
tata își tăia bătăturile palmelor cu briciul
le așeza tacticos pe un colț de ziar
literele de plumb se imprimau pe carnea moartă
așa se lipesc cuvintele ziarului de sufletul poporului
reflecta el analizând fiecare bucată
apoi le scutura în soba de tuci
hartia de jurnal întruchipa o țigară
din chiștoacele strivite în scrumieră
o aprindea de la un tăciune aprins
fumul ieșea din nări
pufăi ca un furnal tată
tavanul se înnora
iar el deschidea ochiul de geam
se uita a pagubă
ce vezi tată în întuneric
arunca mucul țigării în curte
– un mic meteorit aterizând în iarbă –
am vrut să ochesc o stea
mi se părea că nu e tata ci meșterul timp
își privea palmele batjocurite de brici
bătăturile vor creste din nou
și bătăturile inimii vor crește
și bătăturile gândului la fel
viața va fi acoperită de carne moartă
până când meșterul timp
își va tîrî mantia peste vatră
dar știu că Tu îl vei demonta într-o zi
îi vei unge fiecare bucată cu vaselină
îl vei închide în cufărul uitării
și oasele tatei vor lumina în pământ
va crește carne nouă pe ele
prin ochiul de geam va străluci sărbătoarea
palmele lui moi îmi vor mângâia fața din nou
Stigmat
Viața mea este o mușcătură pe braț
o amprentă cu origini neidentificabile
are contur violet și firicele vineții
din care răsare infinitul direct de sub piele
colorează abisul
cineva îmi schițează în tuș
viața
un nimic de care voi da socoteală
făuritorului de culori
mă va adăposti sub haina sa
va mătură cu mantia zăpezile
troienindu-mi-le în în vedeniile iernii
până când sufletul se va rupe și va striga
viața mea este chiar mușcătura sublimă
încrustată pe pielea bolnavă
urmele dinților tatuând
gânduri străbătute de meteoriți
fulgerele lor lipite în coadă
desfundă țevile nemuririi
încă văd niște instalatori zeloși ieșind din subsol
luminându-mi ferestrele dinspre miazănoapte
să pot contempla imensul laborator
în care mă asamblează
febra colorează sala de așteptare încerc
să înțeleg acest stigmat
răsucit în cochilie printre neliniști
poate nu toți avem mușcătura
urmele dinților pe pielea uscată
rotindu-se în contra mișcării de rezoluție
și îndurarea ta întruchipând un cerc protector
un fel de edificiu conceput în Insula Paștelui
din care strig