Interogatoriul. Desen de Camilian Demetrescu
Continuare a articolului „O să te împușcăm, nemernicule!“
Înainte de a mă speria, apostrofarea anchetatorului m-a uimit: „O să te împușcăm, nemernicule, la groapa de gunoi de la marginea Bucureștiului!“ Nu mă mai amenințase niciodată cineva cu moartea. Mă mai admonestase câte un profesor, când eram elev de liceu („O să te exmatriculăm!“), câte un un coleg („Vezi că-ți stric freza!“), câte un derbedeu de pe stradă (fluturându-și cuțitul: „Îți fac boiangerie la nas!“), dar niciunul nu vorbise tranșant de uciderea mea și, mai ales, nu mi se adresase cu atâta ură. Cum ajunsese cineva direct, fără o enervare progresivă, în timp, la ideea de a mă ucide?!
M-am uitat în ochii maiorului: avea o figură spălăcită, era bolnăvicios-pistruiat, dar mă privea cu o hotărâre sumbră, de fiară înainte de a-și ataca prada. Mă ura de la început, ca și cum i-aș fi făcut ceva cumplit lui sau familiei lui, deși în realitate nici nu ne cunoșteam. Nu aveam nicio șansă să comunic cu el omenește. Am și încercat pe parcurs, dar a fost ca și cum m-aș fi lovit de ceva invizibil, imposibil de clintit, de un zid abstract, ideologic, cu care un om real nu poate să lupte.
(Aveam să înțeleg mai târziu: această ură impersonală face parte din politica oficială a oricărui stat comunist. Are un nume, „ura de clasă“, și este iremediabil inumană și generatoare de crimă ca „ura de rasă“, din programul politic nazist. Ea este îndreptată nu împotriva unui om, ci a unei categorii.
Iar soarta unui om depinde de categoria în care este încadrat: dacă un prostovan de activist îl etichetează drept „exploatator“, „burghez“ sau „dușman al regimului comunist“ este pierdut; dacă în dreptul numelui lui același individ scrie „muncitor“, „loial regimului“, „de origine sănătoasă“ etc. este salvat. Viața lui unică, irepetabilă, depinde de un cuvânt și anume de unul găsit/ folosit de cineva care nu prea cunoaște cuvintele.
În 1952 a avut loc un proces îndreptat împotriva unor ingineri care lucrau pe șantierul canalului Dunăre – Marea Neagră, expresie a megalomaniei comuniste. Ca să justifice eșecul lucrării, care aducea atingere și orgoliului sovieticilor, întrucât ei acordau românilor asistență tehnică, Gheorghe Gheorghiu-Dej și ai săi au înscenat un proces de „sabotaj“, soldat cu multe condamnări la moarte, cu totul lipsite de justificare juridică. Prezentă la proces, ca trimis special al ziarului Scânteia, Maria Banuș scria că pedeapsa cu moartea „e prea ușoară pentru asemenea fapte“, că sabotorii ar trebui omorâți în chinuri! M-am înfiorat citind articolul de pe pagina I a Scânteii. Delicata poetă, pe care o îndrăgisem citind volumul ei de versuri Țara fetelor din 1937, cerea cu toată convingerea pentru niște oameni pe care nu-i cunoștea o moarte în chinuri!
la începutul lui 1989, la Casa Scânteii, s-a organizat o adunare a ziariștilor din clădire, într-un hol imens, cu coloane. Am participat și eu, ca redactor-șef adjunct la revista Magazin. O cunoscută activistă a cerut celor prezenți să voteze prin ridicarea mâinii pentru condamnarea la moarte a unui „trădător de țară“, Mircea Răceanu. „Eu nu pot să votez“, am spus cu glas tare. „De ce?!“ „Pentru că nu-l cunosc, pentru nu știu ce anume a făcut.“ „Dar vă spunem noi. Este un trădător de țară!“ „Și despre mine s-a spus, cu ani în urmă, la Securitate că sunt un dușman al regimului comunist și nu eram.“ „Vă rog să părăsiți ședința!“ Și am părăsit-o. Asta a fost tot. Nu mi s-a mai întâmplat nimic altceva. Pe vremea lui Dej aș fi fost arestat. Am părăsit ședința, dar în urma mea s-a ridicat, în semn de susținere a condamnării la moarte, o pădure de mâini. Nu mai era chiar ura aceea înfricoșătoare, de altădată. Era mai curând un ritual al urii, golit de sens.
Ura împotriva „dușmanului de clasă“ are la origine uriașa acumulare de nemulțumire, invidie și exasperare din sufletele celor incapabili să învingă în viață, martori la succesele unor semeni mai înzestrați. Nefiind în stare să admire, ei urăsc. Urăsc în principiu ceea ce le este superior, în numele lor și al celor ca ei, iar ideologia marxist-leninistă le dă cuvintele justificatoare: „lupta de clasă“. În ceea ce mă privește sunt foarte sensibil la manifestările, fie și foarte discrete, fie și postcomuniste, ale urii de acest fel. O descifrez în loviturile nemiloase date cu nesaț lui Messi sau lui Ronaldo în timpul unui meci de fotbal de fotbaliști care nu vor avea niciodată strălucirea lor. O sesizez în campania înverșunată (din fericire, hilar-inutilă, dusă de câțiva ani de unii scriitori ratați împotriva Uniunii Scriitorilor, tocmai în momentul în care la conducerea ei se află scriitori de elită).
Deși vorbea spumegând de furie, maiorul m-a făcut să înțeleg în cele din urmă de ce anume eram acuzat. Că făcusem afirmații critice referitoare la situația din România și că scrisesem o satiră politică licențioasă, Țăran și secretar, parodie după Împărat și proletar. Mi s-a părut, pentru moment, că pot să răsuflu ușurat. Afirmațiile critice le făcusem în mod spontan, sporadic, în discuțiile cu colegii, nu făceau parte dintr-o campanie anticomunistă (ce păcat că nu făceau parte! mă gândesc eu acum). Și în plus erau afirmații inofensive, oricând verificabile: că țăranii câștigă prost în „gospodăriile agricole colective“, că industrializarea forțată a țării creează un dezechilibru în societate, că „poeții care cântă partidul“ scriu prost și că n-ar trebui studiați în școală etc. Cât privește satira Țăran și secretar, mi-am adus aminte că fusese o improvizație, un text de unică folosință pentru un chef studențesc organizat într-o seară la cămin. Era o versificare fără valoare. După ce am citit-o, stârnind râsetele nu prea convinse ale celor din jur, am mototolit hârtia și am aruncat-o la coș. (Această hârtie, netezită, se afla în dosarul din fața anchetatorului.)
„Pe-o țarină umbrită vreo trei țărani discută/ Cu mămăliga-n mână flămânzi și pofticioși/ Ei poartă cu tărie o aprigă dispută./ Bucăți de mămăligă le sar și stropi de spută/ Din gurile cu care clamează mânioși. […]/ Zdrobiți în mână ceapa, puneți nițică sare/ Și înghițiți-o grabnic, hai, nu mai așteptați/ Căci vine brigadierul cu ciudă și turbare,/ În contra noastră vine, în contra celor care/ Vrem multă mămăligă și s-o mâncăm ca frați. […] Hambarul arde-n flăcări, țărani ca p… moarte/ Privesc râzând incendiul și nu se ostenesc,/ Se-agită secretarii, se-adună într-o parte/ Și fac o listă lungă cu cei ce vor la moarte/ Să meargă fără frică pentru avut obștesc.“ etc.
Maiorul furibund scria el însuși, de mână, și întrebările pe care mi le adresa, și răspunsurile date de mine. Numai că răspunsurile le… reformula. Astfel, după ce mă obliga să recunosc că în cursul unor discuții am negat valoarea autorilor de poezie propagandistică, scria, în numele meu: m-am comportat ca un element dușmănos, defăimându-i pe poeții îndrăgiți de poporul român. Sau, după ce obținea din partea mea confirmarea că eu și nu altcineva compusesem satira Țăran și secretar, scria: am denigrat realizările regimului comunist în domeniul agriculturii. Etc. Dacă protestam, îmi aducea aminte că am recunoscut faptele. Și pretindea că modul cum califică el aceste fapte este singurul corect, oficial, iar dacă nu accept să mi-l asum, prin semnătură, înseamnă că din nou acționez împotriva regimului.
Citeam stupefiat răspunsurile mele în traducerea grosolan-propagandistică a anchetatorului și semnam, oripilat-resemnat, fiecare pagină. Această falsificare a celui care eram în realitate m-a afectat cel mai mult. În timpul interogatoriului plângeam. Mi-era dor de mine însumi, așa cum mă știam de o viață întreagă. Stiloul din mâna maiorului de Securitate mă transforma în altceva, mă lemnifica, mi-era teamă că n-o să-mi mai regăsesc niciodată identitatea.
(În interogatoriile luate nu unui simplu student, ca mine, ci unor personalități ale culturii române aveam să regăsesc – după 1989, când dosarele secrete au devenit accesibile – această rescriere rudimentar- propagandistică a unor declarații. Faptele unor oameni erau povestite de maimuțe. Iată un exemplu cutremurător:
„pentru activitatea lor contrarevoluționară inculpații au folosit ca pretext așa-zisele «cenacluri literare» și astfel Pillat Constantin, Niculescu Remus și Enescu Teodor, strecurați într-o secție a Academiei R.P.R., împreună cu Iordache Nicolae zis Vladimir Streinu, Lăzărescu Sandu, Radian Nicolae și Voiculescu Vasile (condamnat) au făcut lectura romanului «Așteptând ceasul de apoi» a lui Pillat C-tin și a scrierilor celorlați participanți, toate având conținut dușmănos, lucrări de «sertar» cum erau denumite de ei. Fiind călăuzit de aceeași concepție dușmănoasă împotriva puterii populare, Noica Constantin, legionar, moșier expropiat, cu domiciliul obligatoriu a organizat întruniri clandestine cu care ocazii împreună cu ceilați inculpați participanții s-au dedat la calomnii și instigări împotriva regimului democrat-popular și au făcut lecturi asupra unor scrieri cu caracter contrarevoluționar al lui Noica Constantin.“ – citat preluat din volumul Documente ale procesului C. Noica, C. Pillat, N. Steinhardt, Al. Paleologu, A. Acterian, S. Al-George, Al. O. Teodoreanu etc., București, Ed. Vremea, 1996)
Semnam fiecare pagină nu numai fiindcă n-aveam de ales, ci și fiindcă fiecare interogatoriu dura foarte mult și mă istovea. Erau doi anchetatori, unul isteric și altul calm (dar la fel de insistent), care alternau; eu rămâneam același. În dosarul de la CNSAS am găsit menționate ore și zile pe baza cărora se poate face un calcul. Citez doar precizările referitoare la primul interogatoriu:
„Interogatoriul a început la orele 915 în ziua de 23 februarie 1967 și s-a încheiat la orele 1525 în ziua de 23 februarie 1967.“; „Interogatoriul a început la orele 1720 în ziua de 23 februarie 1967 și s-a încheiat la orele 820 în ziua de 24 februarie 1967“. Practic a fost vorba de o zi și o noapte de anchetare continuă, cu o singură întrerupere pentru masă (pentru masa lor, a anchetatorilor; în cele două ore în care ei au lipsit, eu am rămas închis într-o încăpere cu ziduri groase, în semiîntuneric).
