Variațiuni din lumea de azi

Ioana Scoruș, „Freud Museum”, povestiri, Iași, Editura Polirom, 2019; 336 pag.

Cea mai bună cale pentru a-i sminti pe ceilalți este să te înșeli mai întâi pe tine, mărturisea Ian McEwan într-un interviu. Iar despre, probabil, cea mai celebră naratoare a sa, și mă refer aici la Briony Tallis din Ispășire (Atonement), scriitorul spune că se găsește prinsă în ea însăși, într-un labirint propriu. Pe măsură ce plonjează și mai adânc în construcția din minciună, îndoielile ei se neutralizează. Fiind convinsă, în cele din urmă, numai de adevărul falsificat, ea convinge tocmai pentru că nimănui nu-i trece prin cap că n-ar fi sinceră. Prea dornică să fie pe plac în loc să găsească ieșirea din labirint, Briony apare credibilă când minte și, în cele din urmă, suprapune perfect iluzia cu adevărul.

Cred că McEwan insistă pe felul cum, tulburată, o anumită solemnitate provoacă o mică, dar definitivă, dereglare psihologică. Acest fin acord interior, laolaltă cu universul relațiilor din proza lui Philip Roth, alcătuiesc baza tuturor povestirilor prinse de Ioana Scoruș în Freud Museum. Apropo, cel din urmă chiar există (și) la Londra (alături de Viena și Pøíbor), fiind casa în care celebrul psihanalist și-a trăit ultimul an de exil. De altfel, cartierul londonez va fi și cadrul ideal al prozelor. Pe de altă parte, toți protagoniștii pot fi convocați pe aceeași canapea celebră a lui Freud – aflată în muzeul britanic: niciunul fericit, nici vindecat, chiar dacă oferta de viață întrece, pentru o clipă, așteptările.

Nimeni nu rămâne necontaminat după confruntările intime sau sociale din Freud Museum. Citim fragmente din vieți scurtcircuitate, surprinse în momente cruciale, dincolo de care nimic nu pare a avea sens în afara confesiunii. În locul Ioanei Scoruș, semnam Freud Museum cu pseudonim. Nu e nimic bulversant pentru bunele maniere, nici față de sensibilități oarecare. Cât precizia cu care desfășoară un întreg arsenal demonstrativ din domeniul psihanalizei și psihologiei în genere. Toate povestirile pot fi citite ca dosare cu pacienți din înalta societate – londoneză, în cea mai mare parte – care împărtășesc un evantai compact de vulnerabilități. Iar vocea narativă se cade să rămână neutră, pentru a nu sta cu gândul la medicul din spatele naratorilor.

Ioana Scoruș are forță narativă, deține o mobilitate stilistică adeseori complicată, iar dex­te­ritatea ei la nivelul frazelor are ceva chirurgical. De bună seamă că așa se întâmplă când, într-adevăr, oameni care se pricep la ceva se și ocupă de acel lucru. Chiar și dacă, la sfârșit, impresia este că am citit o singură carte, cu o voce unică, absorbind tonalități și modulații nu foarte hotărâte. De altfel, avantajul cititorului la finalul volumului Freud Museum stă în diver­sitatea cu care el poate ataca interpretările. Citite laolaltă sau individual, textele rămân concludente în expresivi­tatea lor magmatică. Pentru că nimic nu se menține calm și datat în poveștile de viață înfățișate aici. Ioana Scoruș are grijă să strecoare o picătură de îndoială în torentul psihic al protagoniștilor. Toate povestirile au capacitate de detonare sau de implozie, astfel încât cititorul se vede adeseori în poziția psihanalistului, care ascultă, citește și trage concluziile. Lipsit însă de sobrietatea meseriei, firește, dar relaționând mai mereu cu texte, imagini sau trimiteri culturale ingenioase.

Nu-i de mirare că toți protagoniștii din Freud Museum au sau participă la o educație aleasă, ei caută să păstreze etichete sociale și pot fi numiți intelectuali. În orice caz, indivizi cu ambiția recunoașterii sociale. Dar mai mult decât atât, erotismul și senzualitatea derutează inși ajunși la vârsta reconsiderărilor. Majoritatea povestirilor au în prim-plan un narator care face din andropauză un capăt de lume; seducția – reală sau aparentă – va fi mai degrabă iluzorie, căci seducătorii sunt seduși, și nu o dată, abandonați. În tot acest neastâmpăr psihic, lumea-în-criză a Ioanei Scoruș din Freud Museum caută frumosul în orice. Esteți profesioniști și gurmanzi recunoscuți, protagoniștii se dedică plăcerilor cum ar trăi o tinerețe întârziată. De aceea, povestirile surprind drame ce pot fi deconectate de la același buton. Ingeniozitatea autoarei tocmai aici se insinuează: deși calapodul pare același, toate povestirile virează spre sensuri diferite.

În Camera încuiată, proaspăt pensionat, un universitar face o pasiune pentru Keyra, o prozatoare celebră pentru romanul Frica. Tocmai acest sentiment transfigurează ireala apariție feminină atunci când fostul profesor, nesăbuit, acționează arcurile psihice ce stau la baza defulării ei artistice. Continuată în Pirueta, tot retorica academică ajută și profesorul din Încă două vorbe să-și închipuie că indianca Shoba va putea scrie poezie. Sinuciderea ei nu se datorează bolii secrete, cât sentimentului că poezia nu folosește la nimic. Povestirile cu potențial de relație maestru-ucenic devin previzibile. Boeuf bourguignon e conflictul domestic al intelectualilor, un joc, ca toate din volum, în doi, cu reacții inautentice, dar pasionale. Will adoră perplexitatea ei, preferând să mimeze progresistul toxic. În fond, o amplă declarație de dragoste, despre jocul iubirii prin admirație. Misoginism și adulație. O mostră de pudoare intelectuală. Mai elaborată și complexă este Râvnit de căprioare. Interferența dintre orgoliu, pasiune, boală și seducție nu are sens decât în vecinătatea morții. Chantal dă o lecție Don Juan-ului narcisic, având de partea ei armele poeziei și libertății unei vieți cu termen de garanție. Despre relațiile întreținute artificial este vorba în Consumabile. Claire părăsește pe Tom pentru că relația lor e consumată și nu promite nimic. George e amantul, piesa de schimb de care ea are nevoie pentru a pleca. O cafea de la pubul lui Nelly continuă seria femeilor superioare unor bărbați neputincioși. Daphne îmblânzește narcisismul bărbatului, chiar dacă nu definitiv. Despre singurătate și erotism la vârsta dispariției noțiunilor citim în Un aranjament mulțumitor; două cupluri poartă discuții savante și tăinuiesc soluțiile anti-îmbătrânire cu adevărat funcționabile. Despre hrănirea sensului prin celălalt și halucinația idealului citim și în Nu știi niciodată cu cine ai de-a face. Despărțirea la bătrânețe prin acceptarea diferită a depresiei o regăsim în Bătălie ideologică. Mult mai ambițioasă este Lucruri mici, un rechizitoriu analitic croit în jurul Christului pictat de Holbein (via Dostoievski și Ion Vianu), text în care femeia trece din ființă în idee. Baronul von Thiesner reface prin Eve traseul viciului și frivolității ridicate mereu la nivelul spectacolului. Un elogiu al mamei absente. În Switch, seducătorul sedus află că fusese manipulat ca viitor personaj. Răpuși de pasiune, paznicul din Freud Museum descoperă că nu e mai prejos decât un interlop, iar tânărul din Zece cioburi riscă arta și libertatea pentru a seduce. Mai puțin reușite sunt Bibliofilii și Geometrie plană, ambele prezentând incompatibilitățile dintr-un triunghi profesional. Detectivistica unui pseudonim de succes și ambiguitatea real-ireal din O mică zvâcnitură și Dințișori prea mici… fac rocadă cu tulburări poetice (Perturbatio animi, Valurile).

Protagoniștii din Freud Museum se mișcă pe un dans al fricii, îndopați de teorie și goliți de viață. Nepregătiți să amâne trupul înaintea cunoașterii, inadecvarea lor socială îndepărtează și le asigură, din frică, un paravan ideal. Ghinioniști sau norocoși de-o clipă, protagoniștii sunt cei ai prezentului: pacienți care amână ratarea într-o lume azil. Toate personajele sunt totodată și excepțiile actualității: citesc și scriu, cred în frumos, se mândresc cu anacronia lor. Neîncrezători sau nepregătiți, copleșiți pur și simplu de evenimente, aventurierii închipuiți cedează sub greutatea adevărului. Și trăiesc pe pilot automat. Mai amintesc doar că, în romanul Un an din viața Liubei B., Ioana Scoruș trata, printre altele, tema poeziei ca formă de igienizare interioară. Manifest, nu doar proză.

Ingenioasă, elegantă și incisivă, Ioana Scoruș deține toate calitățile unei scriitoare de succes. Dacă toți psihanaliștii ar scrie atât de bine, în jurul nostru n-ar mai umbla bolnavi, ci povești.