Un soi de epopee lirică

O impozantă „trilogie“ închinată Transilvaniei natale ne oferă Mircea Petean. Discursul poetic propune la rîndu-i o trinitate de factori alcătuitori: identitatea etnică, perspectiva metafizică, materia confesivă, prezente în conexiunea și proporționarea lor pe întregul parcurs al acestuia. Conștiința ansamblului în structura sa naturist-transcendentă reprezintă nu doar fundalul producției, ci și impulsul său inițial, cu blagiană tangență. Avem a face cu un specific transilvan, cu un genius loci atît de ordin individual (tipul uman e unul interiorizat-contemplativ), cît și obștesc, indicînd un mod de supraviețuire istorică. Un soi de veghe visătoare dar și vigilentă: „mi se pare că dacă, declară autorul într-un Argument preliminar, conștiința noastră asupra prezentului ar fi ruptă de un fond primar, adică de comunicare pînă la identificare cu elementele, cu Firea, atunci, zic, riscăm să ne transformăm în simple marionete, riscăm să transformăm viața într-un derizoriu spectacol sau într-un spectacol al derizoriului“. În acest context astfel recunoscut, trecutul devine în primul ciclu al producției un motiv capital: „fascinația trecutului (faptul că vorbesc despre copilăria mea nu înseamnă că e vorba de un trecut personal pentru simplul motiv că datele copilăriei sunt generice), regresivă, senzuală și, asta poate părea paradoxal, profund morală“. De reținut acel senzoriu calm, frisonat de emoție, vag nordic, prin mijlocirea căruia apare evocată copilăria, îmbinare de concretețe rustică și abstracție sub bolți înalte: „cuvintele se făceau albine în zbor uneori/ limba creștea ca pîinea de casă// după douăzeci de ani sau mai mulți/ păstăile sonore sticlesc în salcîm/ după douăzeci de ani sau mai mulți/ rugarul își scutură păstăile – // e sărbătoare în memoria mea“ (După douăzeci de ani). Pretutindeni o balansare între fețele prezentului și cele ale unui trecut izbăvitor. Peisajul e concomitent real și ireal, emergent de poezie printr-o atare coincidență (Zei și cuvinte). Nu lipsește semnalarea misterului, fie circumscris conceptual, fie aidoma unei adieri de magie ancestrală conținută în lucruri: „am văzut peste cea mai înaltă margine/ obrazul tăinuit al lucrurilor –/ cetluitu-le-au gurile// tăcut necontenit/ apele cad în el ca într-o bortă“ (Plopi). În starea de spirit a autorului copil se pot întrevedea urmele unei „sălbăticii“ arhaice încă nesleite: „era o piatră mică/ (mai multe nici că știu să spun)/ mă aplecasem dusesem mîna spre ea/ (îl făcusem colac pe cel mai tare)/ am apucat-o și-am azvîrlit-o –/ piciorul stîng în aer/ ca-ntr-o fandare (…) piatră/ scăpată din praștia sălbaticului/ cabrat în fața spaimei/ între degetele mele pornite pe joacă“ (O întîmplare). Sau misticismul primar încă nedetașat de recuzita sa vegetală. Luînd-o înaintea făpturilor umane, natura se adresează direct instanței celeste: „ca două săbii scoase din teaca ploii/ străluceau trupurile plopilor în lumina umedă/ aidoma buzelor noastre// micile altare ale ciupercilor/ și ale bureților de rouă/ adînc insinuant mirositori“ (Poemele Anei). Primitivitatea se dorlotează în propriul său exces cu afirmat orgoliu: „trăia într-o grotă/ scobită într-o stîncă în munți/ la marginea unui oraș/ din marginea unei țări/ de la marginea lumii/ dincolo de marginea marginii“ (Inocentul). În ciclul al doilea al trilogiei asistăm la o confruntare a ființei primordiale cu un prezent sui generis. E vorba de un timp aflat nu doar „Altundeva Altcîndva Altcumva“, în raza căruia intră cele două entități conflictuale biblice, Binele și Răul, ci și ajuns în actualitate grație scriptorului, exponentul unei viziuni subiective, „raportorul/ care nu intră la socoteală/ pentru că fiind situat în afară se uită înăuntru din exterior“ (Trei plus unul). Sub pavăza textului eul se multiplică, teatralizează precum într-un regim oniric, avînd mai multe identități și totodată rămînînd el însuși. Decorul cosmic se întrepătrunde cu cel tradițional al ruralului, în aerul unei festivități polimorfe relaționînd cerescul cu chemătoarele înfățișări ale mundanului. Nu o dată paradiziacului i se asociază demonicul, relevat bunăoară cu prilejul unei călătorii avivate de burlesc (Șef de trupă regizor și interpret). În ultima parte a volumului predomină o tendință subiacentă de impersonalizare. Ostenit de jocurile temporalității, deziluzionat („«mă Petene» – aud și-mi vine să rîd/ căci numele acesta îmi e teribil de străin/ o biată convenție/ o armură goală a cărei tăblărie răsună sinistru/ în bătaia curentului“), autorul caută a se detașa de sine, uneori ironic, alteori speculativ: „«Eu» nu există/ ceea ce despre ce se poate spune că există este/ o multitudine de euri/ care habar n-au unele de existența altora“. Apar diverse personaje care-l anturează, confirmîndu-l ori provocîndu-l la ripostă. Se impune acum pe prim-plan un intelect dominat de dubii care compune imagini ale relativității ce se complică mișcîndu-se în propriul lor cerc vicios („în criză de supraproducție, imaginația fu îmbarcată/ la bordul unui submarin atomic// muntele-i chiar submarinul atomic/ care țîșnește din apele amniotice ale oceanului primordial// iar existența e/ o amintire din viitor“) sau concede a afișa secvențe ale redempțiunii: „efortul mimetic solicită sensibilitatea pînă-ntr-atît/ încît vocile muntelui discursurile zeilor/ și tăcerile oamenilor răsună laolaltă“. Prin „trilogia“ d-sale, Mircea Petean se dovedește a fi unul dintre barzii remarcabili ai meleagului transilvan, cel ce n-a dus deloc lipsă de reverberații în poezie.