Teatrul Act:
Stage dogs. De Florin Piersic jr. (inspirat de A life in the theatre de David Mamet). Regia: Florin Piersic jr. Scenografia: Tudor Prodan. Light design: Bogdan Gheorghiu. Costume: Irina Voinea. În distribuție: Marcel Iureș, Florin Piersic jr.
Moș Nichifor după Moș Nichifor Coțcariul de Ion Creangă. Regizor: Alexandru Dabija. Costume: Manuela Pungan. În distribuție: Marcel Iureș, Ruxandra Maniu.
Două din ultimele spectacole de la Teatrul ACT sînt perspective valoroase și emoționante ale unui artist de calibrul lui Marcel Iureș. Ale unui tip de generozitate rară în breaslă. Față de cei tineri sau mult mai tineri pe care i-a găzduit aici în cei douăzeci de ani, deja, de existență a acestui teatru. Povestea Teatrului Act are ceva din sensul lumilor ce ii aparțin lui Thomas Bernhard, lui Neil la Bute, lui Samuel Beckett, din ludicul și ironia lui Ion Creangă, din amarul lui Marin Preda, din introspecțiile lui Mimi Brănescu, din fricile regizorilor tineri sau din ironiile celor consacrați, din limbajul unor succesiuni de generații, poate cele mai tari din peisajul teatral, din vulnerabilitatea actorului autentic, care încă se caută sau care dorește, tocmai, să înceapă căutarea. Mulți actori și regizori care au primit girul de autoritate jucînd și montînd aici, sînt azi nume importante ale teatrului românesc. Plaja de analiză estetică este foarte largă, de la stilistica lui Alexandru Dabija și Mihai Măniuțiu, la aceea a lui Cristi Juncu, Vlad Massaci, Claudiu Goga, Teo Herghelegiu, Radu Iacoban, la piesele propuse de ei, la spectacolele-lectură ale lui Radu Afrim, Radu Apostol, la actori ca Valeria Seciu, Virginia Mirea, Gabriela Popescu, Rodica Negrea, Constantin Drăgănescu, Emilia Dobrin, Vlad Zamfirescu, Gheorghe Ifrim, Mirela Oprișor, Andi Vasluianu, Mihaela Sîrbu și atîția alții.
Stage dogs și Moș Nichifor sînt premierele acestei stagiuni și cele două ipostaze diferite ale lui Marcel Iureș, pe de o parte, dar și ale celor cu care a lucrat pentru fiecare spectacol, pe de altă parte. În primul rînd, Florin Piersic jr. Pentru prima dată la Act. Un artist complex – actor, regizor de teatru și de film, scenarist, scriitor, traducător – cu un univers personal puternic definit, un tip mai degrabă taciturn, rezervat, zgîrcit cu aparițiile publice, sensibil, preocupat și dedicat total meseriei pe care o cultivă ca pe un element fundamental al existenței sale, într-o dimensiune esențială și intimă. I-am admirat întotdeauna libertatea. Ritmul altfel. Tipul de discurs și raportarea fără greș la valoare. Asumarea. Amestecul de calm și de furtună fără ploaie. A jucat la Teatrul Mic, la „Nottara“, la Godot, la Point, la Teatrul Național din Timișoara. Este un artist matur care și-a luat de mult în mîini drumul artistic, încercînd tot ce se poate. I s-a pus repede etichetă: Rebel. Pentru mine este un artist viu. În continuă mișcare. Ca orice artist important. Nepietrificat. Nu auto-suficient, superficial, prea mulțumit de sine.
Stage dogs mi se pare mai mult decît un spectacol. Este o întîlnire. O mărturiseală despre un univers. La Act, doi actori vorbesc despre profesiunea lor. În tonuri diferite, cu experiențe diferite, vîrste diferite, atitudini diferite. La Act, doi actori se însoțesc pentru un timp, își pun în armonie energiile, se privesc, se ascultă, se urmăresc atent, se susțin și se încarcă reciproc, totul e măsură și detaliu. Din toate acestea iese puterea unei confesiuni. Florin Piersic jr. a scris un text despre teatru și actori, despre celebritate, glorie și amurg, despre grație și sublim pe scenă, despre singurătate și derută dincolo de ea, despre ridicol și invidie, despre confruntare, ipocrizie, despre ce vorbesc și ce simt doi actori într-o cabină. Undeva între ficțiuni și realitatea care îi înghite pe ceilalți. Avînd ca pre-text A life in the theatre a lui David Mamet, Florin Piersic pune în scenă Stage dogs și îl alege ca partener de joc pe Marcel Iureș. Două partituri puternice pentru doi actori puternici. Ca o muzică de cameră. Intensă. Cu doi virtuozi. O relație perfect construită pe două voci. Un dialog trist, ludic, vulcanic. Două prezențe remarcabile: Marcel Iureș și Florin Piersic jr. Pentru prima dată împreună pe aceeași scenă. Provocîndu-se subtil unul pe celălalt. Cu respect, dar cu cărțile pe masă. Cu pasiune și fair-play.
Moș Nichifor cred că este spectacolul cel mai aproape de mine din tot ciclul „Creangă“ lucrat la Teatrul Act de-a lungul timpului de Alexandru Dabija. Este construit cu meșteșug și delicatețe, cu umor dozat, cu claritate, urmărind nu doar spiritul, ci și litera povestirii lui Ion Creangă. Fără îngroșări, fără ostentație. Accentele dramatizării sînt fine și discrete, făcînd mai explicită și mai tandră pe scenă toată întîmplarea lui Creangă. Este un spectacol al amănuntelor, al unui anumit tip de concentrare și de comunicare actoricească, un spectacol cu doi protagoniști care merg mînă în mînă și ochi în ochi de la început, pînă la sfîrșit, reglîndu-și interpretarea mereu în funcție unul de celălalt, cu atenție și efervescență, cu motivație și haz permanent: Marcel Iureș și Ruxandra Maniu. La fiecare, dincolo de textul personajului și precizia replicilor, simți și un monolog interior, expresiv, ca un fel de comentariu nostim dintr-un film mut, din care înțelegi cum o vede Nichifor pe Malca, cum poftește la dînsa pălăvrăgind despre baba lui, despre popi și negoțul evreilor. Vezi și cum îl privește Malca pe el. Ca o școlăriță ce nu se prea grăbește acasă, dispusă să învețe ceva din experiența omului ce o duce de la socru, la soț. M-am gîndit mergînd spre teatru ce fel de tipologie nouă poate avea Moș Nichifor în interpretarea lui Marcel Iureș, ce cromatică, ce linii, avînd în vedere că au fost ăn repertoriul său personaje ca Dănilă Prepeleac, Ivan Turbincă și Moromete. Cîte feluri de „țărani“ să faci, totuși, fără să calci pe urme cunoscute și fără să-ți sastisești publicul? Mai ales că unele aveau consistența unui anumit tip de filosofie, de retorică, de comic. Senzația că și-ar fi putut epuiza arsenalul vine și din faptul că nici „modelul“ nu este chiar atît de ofertant, la urma urmelor. Fals. Iată acum o nouă ipostază, un nou „țăran“, complet altfel, Moș Nichifor cel hîtru, șmecher și uns cu toate alifiile, un bărbat care-și pune strategic și temporar virilitatea în calambururi, într-un limbaj mereu pe muchie de cuțit, atent calculat în funcție de reacțiile bietei muieruști Malca. Un bărbat cu tot arsenalul halucinant al unui cuceritor, al unui seducător atipic – își joacă în doi peri vîrsta, cu dus-întors, pregătit tot timpul pentru un atac în valuri sau pentru o retragere scurtă în hainele unui amărît de moșneag neputincios – al unuia care poftește și dorește, care născocește tot felul de istorii cu tîlc, inepuizabile, hazlii, cu sau fără tîlc, doar ca să dea din gură fără încetare și să o îmbrobodească pe tînăra Malca. Un delir de cuvinte și peripeții, pericole inventate, vorbe de dragul vorbelor în dialect moldovenesc sau nu, o strategie impecabilă pentru a avea o noapte, măcar, cu evreicuța Malca. Povestirea lui Creangă este plină de senzualitate, de erotism, de un joc al dorințelor, un joc dublu în care se testează terenul aventurii și se înaintează cu multă abilitate spre amor. Nichifor al lui Marcel Iureș este mucalit, pare ușor ramolit, mișcările sînt ticăite, ritmul mai lent, trăncănește întruna, foarte atent, de fapt, la pradă. Din cînd în cînd, rupe firul narativ și pune „vînatului“ întrebări țintite. Tronca-tronca în căruța lui ca un personaj dintr-un basm, Nichifor pare aerian, un biet căruțaș ostenit care își cîștigă traiul din a duce oameni dintr-un tîrg, în altul. Încontinuu are dublu limbaj, sens de atac și sens de repliere. Pare absent, pare că face aceleași gesturi pe lîngă căruță, pe lîngă cai, cîntă, trage tutun, simțurile sînt treze, veghează, aranjează după scheme fixe bagajele, pe Malca, pe el. Ca într-un dans cu pași cunoscuți, în care nici nu-ți dai seama cînd giupîneasa a intrat. Așa neîndemînatică, pufoasă, sfioasă… În esență, Nichifor trage cu ochiul în permanență la fiecare și la orice reacție a femeii cu carne tînără. E dibaci Nichifor ăsta… Și are răbdare. Ai senzația, uneori, că este doar iluzia spectatorului care îl poate învinovăți fără motiv pe bietul om, atent, în fond, la calabalîc și la drum ca să ajungă pînă după-amiază la destinație, fără vreun necaz. Iar tu îl crezi un afemeiat irecuperabil. De nevindecat. Pare inofensiv Nichifor ăsta… dar nu slăbește femeia nicio secundă. Și vorbește, vorbește, vorbește… vrute și mai mult nevrute. Malca pierde șirul, se relaxează… Prin interpretarea lui Marcel Iureș și prin tandemul extraordinar pe care îl face cu actrița Ruxandra Maniu, spectacolul amplifică, fără urmă de vulgaritate, toată „hărțuiala“ blîndă, fiecare detaliu, cuvintele cu dus și întors ale lui Nichifor, mirările, fricile și panicile tinerei Malca, inocentă și nu prea. Inocentă și nu prea.. . Ruxandra Maniu, Malca, un rol construit și jucat matur, plin de farmec, fără să iasă din desenul făcut de Alexandru Dabija, ținîndu-i isonul lui Iureș/Nichifor.