Pentru mine, spectacolul montat de regizorul german Thomas Ostermeier la Teatrul Naţional din Bucureşti după o adaptare a piesei lui Ibsen este o sumă de stări explorate intens, subtil, decupate clare şi interpretate impecabil de toţi actorii aleşi în distribuţie. În primul rînd, sensul în care merge adaptarea, susţinută de traducerea Ozanei Oancea într-o limbă vie, colorată, directă uşurează textul de o anumită încărcătură, de un zaţ ce astăzi mi s-ar fi părut greoi, ineficient. Anumite scene sînt scoase, altele scurtate. Prospeţimea spectacolului, ritmul lui vin în mod direct şi din limba într-un fel colocvială, de astăzi. Nimic nu mai sună tezist, dincolo de anumite cuvinte şi accente există drama, continuu, ca o presiune permanentă care dublează ceea ce se vede, ceea ce se joacă, ceea ce se rosteşte, ceea ce se aude. O tensiune a situaţiilor, a relaţiilor, augmentată de spaţiu ca imagine cheie, a proiecţiilor care o prezintă alb-negru pe Hedda cea întunecată, adîncită în gînduri şi în însingurare, un comentariu vizual fără cuvinte, o radiografie. Unul dintre accentele puse de regizor este felul dublu, pervers pe care, într-un fel sau altul, fiecare personaj îl aduce cu sine. Fiecare personaj are o intrare în care o privire, un gest, un cuvînt spun şi altceva, aduc un element care să facă prezent „dublul“. Un interes mai mic sau mai mare, meschin pur şi simplu sau unul cu miză personală. Domnişoara Juliane Tesman, mătuşa profesorului de istoria culturii Jorgen Tesman, doreşte umil şi ridicol să îşi asigure pe Hedda Tesman, proaspăta soţie a nepotului său, de sentimentele ei, dar nu exprimă, de fapt, decît dependenţa hilară, infantilă pe care o are nepotul faţă de ea. Ana Ciontea alternează milimetric „bunătatea“ şi rangul inferior faţă de fata generalului Gabler, dar, explicit, marcarea teritoriului său în casa şi în viaţa celor doi. Tesman mimează de la început autenticitatea sentimentelor faţă de Hedda. Limpede este preo cuparea excesivă faţă de carieră, faţă de succes şi putere, pasul care ar mai fi de făcut pînă la rangul academic de profesor, stînjeneala concurenţei marcată de Eilert Lovborg. Un professor de istoria culturii ridicol, însă, în entuziasmul regăsirii papucilor din copilărie, aduşi într-o pungă de mătuşă. Richard Bovnoczki îşi pendulează personajul între aceste stări într-o imaturitate, de fapt, pe care actorul o defineşte într-o mie de feluri. Brack al lui Marius Manole este abil, aferat, libidinos, insinuant, abuziv, sigur pe el şi pe soluţiile lui pentru cariera lui Tesman şi pe faţă vînător al soţiei acestuia. Eilert Lovborg, Alexandru Potocean, intră din prima scenă cu privirea aţintită asupra Heddei, ca şi cum numai ei ar fi în casă, ca şi cum ar fi vorba numai despre ratarea lor, a unei iubiri scăpate printre degete şi vanităţi, neelucidată, ca şi tentativa lui de sinucidere. Doamna Elvstedt, Crina Semciuc, un personaj secundar, aparent, în toate cărţile, se strecoară nesigur, pe lîngă pereţi, nu vrea să deranjeze pe nimeni şi nimic, pare insignifiantă, umilă, marginală ca încet, încet să mute axa şi să devină centrul. Hedda este un trofeu. Pentru fiecare altfel. O ispită şi o ţintă. Prizonieră, însă, în normele unei existenţe pe care şi-a dorit-o, locuieşte în casa luxoasă pe care a vrut-o şi Tesman a cumpărat-o, are un bărbat bine poziţionat social, se joacă cu toţi ca şi cum i-ar avea pradă în ghiare, hrana patologiei ei, a iluziei iubirii, a taxării revanşarde, a unui control în fond fragil. Există, oarecum insinuant la început, apoi, explicit, o patologie. A Heddei Tesman. Pusă sub lupă, sondată atent de regizor şi absolut remarcabil urmărită de Raluca Aprodu. Alb, prezent-absent, cinic, golită de sentimente, aparent, foarte concentrată pe un demers interior calculat, reţinut. Răvăşită complet, consumată în toate proiecţiile alb-negru, mici secvenţe din filmul Heddei pierdută între realitate şi propriile reflectări, paralele, propriilor trăiri grele, apăsătoare, care o devorează sau care, ca un paradox, o ţin, o ghidează într-un labirint straniu în care viaţa se osifică, o împietreşte. Aşa cum boala face. Constant. Sapă şi scoate, cu alte conotaţii, nefericirea, ne-iubirea, iluzia că o anume condiţie materială vizibilă, situaţia, poziţia soţului în societate, casa ca emblemă a lor ar putea să fie suficiente şi să se numească împlinire. Această Hedda este femeia slăbită de frustrări şi, mai pe urmă, de o patologie, şi nu puternică cum vrea să pară, cum se doreşte receptată, rece şi bine păzită de un arsenal personal de tactici şi strategii care să afişeze „fericirea“. Să arate. Să o demonstreze. Hedda este rîvnită într-un fel sau altul de toţi. Din raţiuni diferite. Hedda este centrul misterios al unei forme de putere. Această Hedda cade în propria capcană întinsă persuasiv, senzual, umilitor, lasciv, diferit şi crud tuturor. Şi, mai mult, este ajutată să se prăbuşească. Ea este veriga slabă. Trebuie eliminată. Ploaia curge pe geamurile terasei. Muzica lui Malte Beckenbach pune întrebări şi cîntă nelinişti, ca un personaj secund căruia îi este permis să spună ce nu se rosteşte. Acutizează, jeleşte, lămureşte. Poate.
Aparent simplu, Ostermeier, ca întreaga şcoală din care vine, construieşte altfel emoţia. Actorii o produc altfel. Cu o altfel de tehnică de a-şi prezenta personajul. De a nu juca ce spun, de a-l multiplica în altfel de conţinut, de urmărire, de însoţire, de parteneriat. Există un conţinut în ritm, în cuvîntul scos în faţă, în cruzimea mai mult sau mai puţin simulată, în hăituiala să-i spunem academică, dar atît de joasă, în fond. Trepidaţiile tensiunii sînt alimentate continuu de acest joc în dublă cheie, în ceea ce se vede şi în subînţeles, în aluzie, în straturi, în minuţia cu care regizorul a lucrat cu fiecare actor. Actori maturi. Impecabili. Fără excepţie. Stăpîni pe linearitate şi fiecare pe momentul de răbufnire, de derapaj, de ieşire din desen. Atmosfera pare rece. Filtrată de gesturi şi conversaţii igienice, la suprafată. Pînă cînd mecanismul se dereglează. Paşii de pe scenă se precipită. Şi intrările, şi ieşirile, şi tot ce se îndepărtează alert şi acut de la linia unei societăţi de vitrină. Decorul scenografului Jan Pappelbaum aşează ideea spectacolului. Este ca o schiţă de arhitectură în plan, dar şi văzută de sus, ca o machetă tridimesnională care se învîrteşte în jurul propriului ax. O lume oglindită şi reflectată în felurite perspective şi din diferite puncte de observaţie. O feliere. M-am gîndit că, poate, pentru jocul şi intimitatea lui, pentru tot ceea ce construiesc actorii, pentru intimitatea poveştii pe care o spune Ostermeier, ar fi fost mai potrivită o sală mai mică şi nu sala mare a teatrului. Casa din visul Heddei Gabler se mişcă în jurul centrului Heddei Tesman. La început sub control, într-un sens. Treptat, caruselul se transformă într-un mecanism ce scapă de sub control. Iar stările tuturor sînt suite într-un roller coaster. Casa din visul Heddei Gabler este acum realitatea putredă şi mică din viaţa Heddei Tesman. Aparenţe. Demonstraţii care fac bine pentru ceilalţi. Care lipesc etichete. Etichetele gîdilă gradele vanităţii. Sociopatia îşi are, şi ea, gradele ei de manifestare pe scara unei afecţiuni, unei sau unor boli.
Lovborg se sinucide. Aţîţat de Hedda Tesman. Care duce pînă la cap ratarea Heddei Gabler. Se împuşcă şi ea. Necedînd şantajului lui Brack. Sustrăgîndu-se uşor din lumea ce pare că a găsit o altă cale spre succes şi putere. Hedda scapă firele. Casa se învîrteşte şi proptită de un perete stă Hedda, împuşcată în cap. O păpuşă stricată. Cui îi pasă? Umila şi slugarnica Doamnă Elvstedt preia puterea. Din margine, devine centru. Un puzzle de posit-uri poate reface cartea care să-i asigure gradul de profesor lui Tesman. Pierdută, distrusă de Hedda, cartea asta se poate re-compune. Mecanismul abject al nimicniciei, al imposturii, al minciunii se autoreglează. Brack se alătură şi el celor doi care formează acum polul puterii. Sînt doi morţi. Lovborg şi Hedda. Cui îi pasă? Chiar nimănui. Absolut nimănui. În cîteva minute.
Raluca Aprodu, Alexandru Potocean, Richard Bovnoczki, Marius Manole, Crina Semciuc. O performanţă condusă de regizorul Thomas Ostermeier. Şi o mie de stări care mă urmăresc.
Teatrul Naţional din Bucureşti: Hedda Gabler de Henrik Ibsen. Traducere de Ozana Oancea. Regia: Thomas Ostermeier.