La Teatrul Național din Cluj există un spectacol-pledoarie pentru artiști. Și pentru oameni, în sensul profund al umanității: Cîntece șamanice. The Quest. Este un demers inițiatic complex inspirat de poemul persan Conferința păsărilor al lui Farid ud-Din Attar, în traducerea Ramonei Tripa. Peter Brook este cel dintîi care a adus la vedere, să spunem, acest text puternic, implicîndu-l în proiect și pe Jean Claude Carriere. Demersul său estetic se baza pe ceea ce teatrul poate să reveleze. Suma imaginilor conține forța de a crea iluzii. Și, în același timp, fața cealaltă, viața. Realitatea. Dublă reflectare. Dublu traseu. Lumea vizibilă și cea invizibilă. În 1993, Cristian Pepino pune în scenă la Teatrul Țăndărică un spectacol cu același titlu, pornind de la adaptarea scrisă de Mihaela Tonitza Iordache. Este un moment puternic de re-definire a acestui gen teatral, scoaterea păpușarilor la vedere, eliminarea paravanului și implicarea corporală a actorului păpușar pentru care, repet, la vedere, arta comunicării cu prelungirea trupului, cu ceea ce este mînuit, devine o asumare totală.
În Conferința păsărilor, poemul persan al lui Farid ud-Din Attar, un număr de păsări pleacă să-l găsească pe Simorgh. Cineva arată calea. Urmează să fie traversate și, depășite, de unele, doar, obstacolele pentru continuarea și împlinirea inițierii. Păsările ar trebui să străbată șapte văi pentru a ajunge acolo unde au ales că este ținta. Încercării nu-i supraviețuiesc decît treizeci de păsări, care formează, deja, o comunitate. Cred că demersul artistului-regizor turc Caglar Yigitogullari pleacă exact de aici, într-un fel. De la ceea ce ne poate modifica ca indivizi ca să reușim să ne găsim pe noi înșine, să fim noi înșine pentru a forma o comunitate în armonie. Mărturisesc că m-a atins, dincolo de emoție, exercițiul adevărat, onest, pe care fiecare actor îl face cu trupul său, cu sunetele, cu mintea și afectul, cu sinele și ego-ul, cu propria căutare. Aici se află și cheia filosofică a acestui spectacol. Relația directă cu sinele. Cu limitele, cu necunoscutul, cu ieșitul din „turma“ uniformizatoare. O comunitate nu poate să funcționeze decît dacă fiecare dintre cei care o compun nu este conștient de cine este ca individ. Doar în aceste condiții, rolul fiecăruia este important și are semnificație. Pînă la ce nivel poți să duci descoperirea. Opt actori propun un drum al ritualurilor. Ei devin șamanii, pentru că astăzi, spune regizorul, artiștii, prin teatru, preiau funcția unui șaman în societățile în care trăim. Fiecare Vale este o formă a căutării esențiale. Pe rînd, fiecare actor este protagonistul unui loc. Fiecare vale îi dă șansa ca, treptat, să se elibereze de orice este fals sau inutil, de fapt. Ca o curățare. Fiecare face asta pentru sine, în văzul și cu suportul tuturor celorlalți. Martori care înțeleg și primesc experiența celuilalt. Fiecare dintre ei, fiecare voce este, pentru un timp, vocea șamanului care redescoperă ce pierdem cînd sîntem înghițiți de valurile celorlalți. Ce pierdem cînd sîntem atrași de „discursuri“ contaminante, dar lipsite de conținut și de eu-l interior. Plecăm pe tot felul de drumuri fără să știm cine sîntem. În consecință, fără să știm de ce le parcurgem. Ritualul re-compus într-un spațiu intim, sala „Euphorion“, introduce elemente minimaliste de tip șamanic în costum, în mici accesorii sau machiaj, în miresme de tot felul, în instrumente de percuție care însoțesc și provoacă întorcerea feței către cine sînt. Apoi, ce mă particularizează, ce mă face să zbor, să fiu derviș, să fiu o ființă conștientă, de sine stătătoare în marea călătorie a vieții. Cuvintele sînt puține și esențializate. Rostite sau scrise pe jos, cu creta, ca o declamație: „iubirea nu stă ca o piatră în drum. ea trebuie făcută ca pîinea. ea trebuie refăcută iar și iar și iar.“ Cuvintele se prefac în gest, în gesturi, în mișcare, în cînt, în dans, în incantații, în lumină. În felul acesta, eu însămi mă transfrom într-un martor contaminat, înăuntrul experienței dezvăluite în fața mea. Manifestul lui Caglar Yigitogullari și al întregii echipe de actori este un manifest pentru artă, pentru teatru. Teatrul care te armonizează cu tine și cu ceilalți. Teatrul ca taină și mister. Teatrul ca o cale spre ce este spiritualitate, libertate, iubire pură, împărtășire cu mine și cu celălalt. Teatrul ca „împreună“. În ritmul tot mai alert a ceea ce trăim astăzi, în graba exacerbată, în consumerismul ca stil însuși, pierdem fragmente esențiale din noi înșine, din ceea ce merită înțeles, admirat, asumat, topit ca valoare a parcurgerii acestui interval pe pămînt. Ideea este că m-am simțit parte a inițierii. Parte în emoție și neliniște. Parte în dezbărarea de straturi ce țin de convenții, de mimetisme, de ușor și ușurătate. M-am simțit liberă să-mi exprim intensitatea receptării și a contaminării. Să vibrez la fiecare sunet, la exorcizări, la împingerea limitelor, la legătura pe care un derviș, să spunem, o are cu cerul și cu pămîntul, în același timp. În aceeași măsură. Deschiderea și umanitatea lui Caglar i-a condus pe toți actorii cu care a lucrat spre un tip de performanță rară. Din toate punctele de vedere. Există acolo adevărul umilinței. Al dorinței de a ajunge la Simorgh, la țintă, prin mine însumi. Mi se pare exemplar că experimentul acesta ritualic, și în teatru sînt ritualuri, și-a găsit locul în repertoriul naționalului de la Cluj. Ca un spectacol dens, altfel, care are alte resorturi, apasă pe altfel de trăiri spre a ajunge la miracol. Pentru că acolo ajungem. În fața unui miracol. Fiecare etapă a călătoriei are un mecanism propriu prin care protagonsitul este sensibil la identificarea cu el însuși. Călătoria reîncepe mereu cu celălalt pentru ca, la sfîrșit, fiecare să se întîlnească cu ceea ce este, cu cine este, iar toți, cu realitatea că sînt o comunitate care gîndește la fel. Care are aceleași valori și principii, descoperite și înțelese pe cont propriu. Îi știu pe toți actorii din trupă. I-am văzut în multe alte spectacole. Poate că intuiam anumite valențe și disponibilități. Dar ce am văzut în acest „Cîntece șamanice“ arată că, da, trebuie să rămînem deschiși, fără prejudecăți, aproape inocenți în fața artei și a decodării ei. Că, da, mulți dintre ei ni se arată altfel. Sau, mai exact, așa cum i-a văzut maestrul lor aici. Mînuind instrumente venite de demult sau de acum, purtînd un costum minimal sau propriul nud, mînuindu-și trupul așa cum fac cu mintea și cu sufletul. Intens.
Valea nu este o prăpastie. Ci un spațiu al răgazului. Căutarea, cunoaș terea, dragostea fără margine, detașarea, unitatea pură, uimirea, sărăcia spirituală. Nu am simțit nimic demonstrativ. Doar o mînă întinsă ca să merg mai departe, să mă bucur de emoția spiritualității, de taine pentru ca să pot să zbor. Spectacolul este un imn al iubirii. Mai presus de orice. Al dăruirii.
Teatrul Național din Cluj: Cîntece șamanice. The Quest, Regia: Caglar Yigitogullari. Scenografia: Tudor Lucanu. Muzica: Caglar Yigitogullari