De multe ori, din păcate, observ un entuziasm, eufemistic vorbind, moderat, precaut, limitat față de spectacole importante. Distanța marchează savoarea de a taxa de sus fie oboseala unui regizor mare, lipsa de imaginație, mai curînd, așa cum este numită reluarea unei montări făcute acum ceva vreme – sau o țîfnă din principiu, cum ar fi chiar faptul concret că el pune în scenă într-un loc neagreat. Mai mult, rezerva, care nu este una pur estetică, se transformă în atitudine. Indiferent cine montează în locul prost, tarat, indiferent de cum iese un spectacol sau de ce performanțe actoricești sau scenografice observi cu ochiul liber, nimic din producțiile acelea nu trebuie, de pildă, nominalizat la vreo categorie pentru Gala Uniter, iar comentariile sînt, ab initio, foarte reținute. Trădezi comunitatea căreia i te-ai afiliat dacă ai spune adevărul și poziția asta te-ar scoate din rînd. Indiferent de relația – sau de lipsa unei relații – pe care o am cu un teatru, există respectul față de mine și de profesiunea mea, față de artiștii pe care îi urmăresc de foarte de mult timp sau recent. Nu mă interesează să taxez, să plătesc polițe. Aș avea prea multe și viața, cît va fi ea, s-ar deteriora în urît și micime. Sub un anumit director de la Teatrul Național din București, am înghețat, oficial, comunicarea cu cei cu care colaboram de pe vremea lui Andrei Șerban. I-am înțeles. Le-am acceptat, mai tîrziu, regretele unei situații jenante în breaslă, locul în care, dincolo de opinii diferite, slava Domnului, sîntem împreună. Au fost ani de zile cînd am fost în consiliul artistic, la Național, alături de Radu Beligan și Sanda Manu. Am avut înfruntări dure cu Ion Caramitru. Ne-am opus categoric unor decizii. Dar ne implicam cu toată experiența și pasiunea atunci cînd eram invitați la vizionare, deși rugam mereu să nu mai fie chiar înaintea premierei. Ca discuțiile să fie constructive și eficiente. După un moment delicat, în care nu am fost în acord cu direcția, am decis să plec. Am argumentat de ce. M-au urmat și Sanda Manu, și Radu Beligan. Dar asta nu a pus în pom ceva ce este atît de firesc în lumea noastră: dialogul. Chiar și de pe poziții complet diferite, stăteam ore în șir să aduc alte și alte argumente care îmi susțineau punctul de vedere. Multe producții sînt slabe, indiferent de generația căreia îi aparține regizorul care le semnează. Direcțiile, liniile și opțiunile teatrului în ansamblul fenomenului nu sînt limpezi. Dar chestiunea este prezentă aproape în toate teatrele din București și din țară. Departamente precum marketing și promovare, de exemplu, nici nu se văd pe piață. Nu există niciun fel de comunicare reală, creativă, dinamică. De la director, pînă la ce ar fi să fie secretariatul literar. Vorbesc despre mine, să fie clar.
Și Radu Afrim, și Silviu Purcărete și, acum, Thomas Ostermeier sînt receptați „cu măsură“ cînd pun în scenă la Teatrul Național din București. Spectacolele lor, la fel. Ele nu se regăsesc la nici un capitol pe lista nominalizărilor pentru Gală sau în altfel de selecții. Sînt puse în paranteză, sînt excluse din circuitul cu miză. Mă rog, atîta miză cît poate să fie într-o cultură minoră. Ca director, aș avea ceva de spus public. S-ar putea să fie vreo declarație în acest sens și să nu o fi citit-o eu.
Despre Ostermeier
Cîteva lucruri preliminare cronicii de săptămîna viitoare la premiera lui din 13 aprilie cu Hedda Gabler de la Teatrul Național din București.
Pe Thomas Ostermeier l-am cunoscut cînd era în centrul lumii teatrale. Venise deja la Schaubuhne din Berlin, era cel mai tînăr director artistic, teatrul unde și astăzi are aceeași funcție. La ediția din 2005 a Festivalului de la Avignon, principiile lui, filosofia lui față de ce înseamnă teatrul și strădania lui de a-l face cît mai bine, mai viu, mai exact, triumful cu Nora de Ibsen și Wunschkonzert sau ce se întîmplă cu Nora, ce crede Ostermeier că face ea, discuțiile după spectacole, pozițiile lui, polemicile m-au ajutat să-i descopăr anvergura. Un tip genial. Dur, sensibil, direct, în egală măsură. În 2006, am adus în Festivalul Național de Teatru cele două spectacole de la Avignon. Și acum văd sala mare de la Național trei sferturi plină, aud rumoarea, observ neputința decodării unei alte școli de teatru și de actorie, habar nu am dacă am și citit presa anti, îmi amintesc ca un coșmar cît de puțini oameni de teatru au venit la Act, la dialogul cu el și întreaga echipă, cu actorii formidabili. Ostermeier mi-a zîmbit. Ca un prieten care face totul impecabil, pînă la capăt, așa cum am stabilit. Pe urmă, am văzut cam tot ce a făcut el la Schaubuhne sau aiurea, Katie Mitchell, Simon McBurney. Restul este deja istorie. Mă interesează felul în care lucrează textul Ostermeier. Sensul adaptărilor. Forările profunde. Din tot ce am văzut continuu și coerent pînă înainte de pandemie, Hamlet, Nora și Wunschkonzert, Hedda Gabler, toate la Schaubuhne, și A douăsprezecea noapte de la Comédié Française rămîn în memoria mea subiectivă și afectivă. Shakespeare și Ibsen. Spectacole care mă urmăresc. Asupra cărora am făcut cercetări adînci. Ostermeier este un artist mare. Este un artist din generația mea. Și de aceea mă preocupă să merg și să-i urmăresc montările, care au impact în grade diferite asupra mea, firesc. Mă interesează aerul cinic, cool, aparent fără emoție. Felul în care sondează formele de putere, iubirea, societatea și banii, translările, actorul, spațiul, muzica. Nu are la vedere întotdeauna ceea ce noi ne grăbim și ne place să numim „spectaculos“. Dar este spectaculos cum lucrează cu actorii. Și asta am văzut peste tot.
Mă ur mărește Hedda Gabler făcută acum, la mijloc de aprilie 2024, la sala mare a Teatrului Național din București. Mi se pare un spectacol cu mult mai puternic, mai bine structurat, mai bine simțit și jucat de actori decît producția lui din 2005, de la Schaubuhne. Atunci, am fost absorbită de ideea de spațiu, am studiat mult axa casei, sistemul de proiecții, de oglinzi, muzica. Actorii mi s-au părut puțin prea tineri, prea cruzi. „Hedda“ are atîta forță, pentru mine, pentru că adaptarea textului, în primul rînd, decupează extrem de clar situațiile și felul în care a citit regizorul piesa lui Ibsen. Azi. Pentru că și-a ales perfect distribuția. Mă intrigă cîteva notări cu privire la sărăcirea imaginației lui creative, pentru că face o reluare din 2005. Sau cele legate de montarea cuminte, echilibrată, modestă. Nu mai continui. Cîte puțin din toate acestea mi-a adus în corp, în minte, panica pe care am avut-o în 2006 cînd l-am invitat și a venit, foarte deschis, prima oară în România: că l-am adus prea devreme. La fel am simțit și cu Robert Lepage. Poate ar mai fi și alții de amintit. Cumva și Declan Donnellan acum, cînd lucrează la Craiova. În primul rînd, vorbim de o altă școală de teatru, nu mai bună, nu mai proastă. Diferită. Școala britanică este altfel decît cea rusească, pe care mergem noi. Eu spun că există o anumită întîrziere între noi și alte forme de spectacol de prin lumea asta. Întîrziere pe care o mai scurtează doar cîțiva regizori de aici. Chiar dacă ar putea să pară cu mult mai mulți urmărind fenomenul de pe tot felul de liste lungi. Lista este scurtă.